Spectacolele pentru copii – între bucurie și frustrare

Publicat in 19 noiembrie 2019
Sursa foto: Unsplash

Avem obiceiul să mergem la spectacole pentru copii, la teatru, la activităţi cât mai diverse. Sunt o modalitate faină de a petrece timp în familie, de a expune copilul la experiențe diferite, dar, de cele mai multe ori, și o adevărată bucurie pentru Antonia.

De fiecare dată, încerc să privesc spectacolul prin ochii Antoniei, nu prin ai mei, ai adultului. Încerc să nu văd minusurile și să mă bucur de bucuria ei. Doar că, uneori, bucuria ei pălește şi vine avalanșa de întrebări. Răspunsurile noastre încercă să restaureze cumva bucuria inițială, dar uneori se întâmplă să nu reușească. Când bucuria lasă loc frustrării, aproape că regret că am hotărât să mergem la spectacolul cu pricina. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Nu vizez fericirea copilului cu orice preţ, însă, după o săptămână încărcată pentru toată lumea, aş vrea ca activităţile noastre din weekend să ne bucure pe toţi. 

Înainte să intru în detalii, vreau să precizez că sunt conștientă câtă muncă există în spatele unui spectacol, unui concert sau al unei piese de teatru. Resurse umane, financiare, ore multe de repetiții, familii lăsate acasă pentru o reprezentație pe scenă, într-o zi de weekend. Mai știu și că, în spatele acestor spectacole, există o gândire de business, cât investim, cât vindem și cât profit facem. Să fim serioși! Este normal să existe şi acest aspect, pentru că facturile nu se plătesc cu zâmbete ori cu aplauze.

Totuși, cu toată gândirea de business din lume, cu unele lucruri nu pot fi de acord nici în ruptul capului. Nu atunci când publicul ţintă este format din copii. Să exemplific. 

 

Primul exemplu – Biletele cu prețuri diferite şi beneficii distincte.

Adică, rândurile de la x la y costă 50-90 de lei (reprezintă majoritatea locurilor disponibile în sală) şi stai ţintuit pe scaun să vezi spectacolul. Prezenţa în partea de jos a sălii costă 100-150 de lei, dar aici copiii se mişcă în voie, dansează şi au chiar şi posibilitatea să o vadă, de aproape, pe doamna/domnul care prezintă ori o parte dintre personaje. Bineînţeles, asta sub privirile celor care stau mai sus, pe locurile mai ieftine. Să le introducem noţiunea de VIP, de elită, de mici, de la cea mai fragedă vârstă, nu? 

Cum spuneam, înţeleg perfect partea de business, dar explică-i unui copil de 2-3-4 ani că el nu poate fi prezent în partea de jos a sălii, pentru că biletul cumpărat de mama şi de tata este diferit, că el nu are privilegiul ca doamna prezentatoare ori domnul prezentator să treacă pe lângă el ori animatorul să îl atingă pe umăr, pentru că, din nou, el nu se află în locul potrivit. Noi am păţit-o şi am avut de calmat un plâns de toată frumuseţea, dar şi de răspuns, printre sughiţuri, la toate de ce-urile din lume. Şi îmi place cât de frumos şi inocent se vând show-urile astea. Dacă mesajul ar fi 100% cel rostit, atunci aceste diferenţe nu ar exista. Ar fi locul în care copiii s-ar simţi (aproape) la fel, uniţi de personajele de pe scenă.

Să fiu sinceră până la capăt, nici măcar nu mă gândesc la noi când scriu aceste rânduri. Sunt recunoscătoare că la următorul spectacol aş putea cumpăra un bilet în partea de jos a sălii şi aş împăca, în cele din urmă, copilul, însă cum ar putea proceda părinţii care fac eforturi financiare pentru a-şi duce copilul/copiii măcar o dată la un asemenea spectacol? Vă spun eu. Pleacă cu un gust amar, al unui sacrificiu financiar care nu şi-a atins scopul.

 

Sursa foto: Unsplash

Al doilea exemplu – Livrezi jumătate din ceea ce promiţi. 

Aici iar este vorba despre amăgire şi dezamăgire, când tu spui una şi alta faci, când îţi prezinţi produsul într-un anumit mod şi îl livrezi pe jumătate. Ai amăgit şi ai dezamăgit publicul şi el este format din cei mai puri oameni, copiii. Ştiu că pot exista probleme tehnice care să împiedice buna funcţionare a unui spectacol, dar acelea sunt excepţii. Înşelătoria premeditată nu poate să îţi aducă succesul pe terșenul lung sau, cel puțin, asta îmi doresc, asta vreau să cred.

 

 

Al treilea exemplu – Îmi expui copilul online fără voia mea

Voi face referire la un eveniment la care am participat nu cu mult timp în urmă. Copiii cu bilete în primele 2 categorii aveau dreptul să se pozeze cu personajele. Cei din prima categorie, VIP, primeau poza imprimată. Cei din a doua categorie, îşi descărcau poza de pe pagina de Facebook a organizatorilor. Asta am aflat când am ajuns în sală. Păi, şi dacă eu nu vreau ca fetiţa mea să apară pe pagina lor, cum fac? Nu fac nicicum, că n-am ce face, nu? Sunt oarecum obligată să le accept condiţiile, că dacă nu o fac, copila nu are poză. Mi-ar fi plăcut măcar să ni se dea posibilitatea să alegem ca poza să o facem noi, cu device-urile personale, fără a mai implica fotograful lor.

Ştiu că sunt părinţi care nu au nicio problemă cu expunerea copiilor în online, dar ştiu că există şi tabăra celor care nu vor absolut deloc să-şi expună copiii. Cumva, soluţiile trebuie gândite pentru ambele categorii atunci când publicul nostru țintă este reprezentat de copii, implicit de părinți.

 

Voi ce nemulţumiri aveţi faţă de spectacolele pentru copii şi ce vă deranjează în modul lor de desfăşurare?

 

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *