Recomandă o carte (#7/2019): „Open”

Publicat in 23 octombrie 2019

 

 

Titlu: Open” 

Autori: Andre Agassi

 


 

Când citeşti autobiografia unui om de succes, te aştepţi să afli cum şi-a atins omul respectiv visul. Din start, presupui că domeniul în care a excelat a fost visul lui, ţelul lui numărul unu. În cartea lui Agassi lucrurile nu stau chiar aşa. Se spune că este una dintre cele mai sincere autobiografii scrise vreodată de un sportiv. Agassi este un paradox. A urât dintotdeauna tenisul, sportul care l-a consacrat. Cartea nu este o reţetă a succesului, ci, mai degrabă, una a acceptării şi a perseverenţei.

Lui Andre Agassi cariera i-a fost aleasă de tatăl său, fost boxeur. Dintre cei 4 fraţi, el a fost „norocosul”. Acest noroc trebuia fructificat prin antrenamente grele, zilnice. Tatăl său îi inventase chiar şi o maşinărie de aruncat mingi. A supranumit-o Dragonul. În faţa ei, Andre, copilul de atunci, se simţea minuscul şi neajutorat după cum mărturiseşte în carte.

 

„Tatăl meu spune că dacă lovesc 2500 de mingi pe zi, voi lovi 17.500 pe săptămână, iar la sfârşitul unui an, voi fi lovit aproape un milion de mingi. Crede în matematică. Cifrele, spune el, nu mint. Un copil care loveşte un milion de mingi pe an va fi invincibil.”

 

 

Ştiţi la ce m-am gândit pe măsură ce citeam cartea? La toţi acei copii care-şi sacrifică anii copilăriei pentru perfomanţă. La toţi acei oameni care ajung să aibă cariere trasate de părinţi, oameni care, până la urmă, în ciuda succesului, rămân cu un mare gol în suflet, nefericiţi. Agassi spune, sincer, că tatăl lui îl vrea campion pentru bani, pentru că tatălui lui îi plac banii. Planul lui era ca fiul său să devină numărul unu în lume şi să facă mulţi bani. Şi i s-a îndeplinit, dar cu ce preţ?

Cartea este, fără îndoială, din punctul meu de vedere, o mărturisire sinceră a unui om care a tăcut prea mult, care a fost prins prea mult timp într-o viaţă pe care nu şi-a dorit-o, dar de care nu a ştiut să se despartă, pe ce alt drum să o apuce. Sentimentul meu este că a făcut un soi de compromis cu el, cu tatăl lui, cu tenisul, cu viaţa în sine.

 

„Nu mi se potriveşte nimic altceva. Nu ştiu să fac nimic altceva. Tenisul este singurul lucru pentru care sunt calificat. În plus, tatăl meu ar face o criză de nervi dacă aş face orice altceva.”

 

Andre Agassi povesteşte că tenisul este un sport care te izolează, te face să vorbeşti singur, dar în capul tău, pentru că, pe teren, un jucător de tenis nu are voie să spună nimic. În carte, povesteşte despre strategie, tacticile sportului şi le pune în paralel cu viaţa; despre perioada lui de rebeliune; despre superficialitatea industriei de media; despre riscuri, victorii, miză şi derapaje; despre ce înseamnă să lupţi, să te accepţi şi să te adaptezi.

 

„Viaţa e un meci de tenis între opusuri. Victoria şi înfrângerea, dragostea şi ura, deschis şi închis. E bine să afli acest lucru din timp. Apoi să recunoşti contradicţiile flagrante din tine şi, dacă nu poţi să le îmbrăţişezi sau să le împaci, măcar să le accepţi şi să mergi mai departe. Singurul lucru pe care nu-l poţi face e să le ignori.”

 

Cartea am simţit-o scrisă cu emoţie, cu o panoplie de sentimente, în funcţie de persoana despre care era vorba sau despre momentul din viaţa omului Andre Agassi. Nu vorbeşte doar despre tenis şi despre cum a ajuns să fie jucătorul de tenis numărul unu în lume, ci şi despre viaţa sa privată, despre cele 2 căsnicii ale sale, cu Brooke Shields şi Steffi Graf. Istorisirea primei căsnicii, cea cu Brooke Shields, este elegantă, dar sinceră, nu foarte flatantă pentru frumoasa actriţă, însă fără jigniri şi fără senzaţia unei răzbunări neconsumate. În schimb, povestea de dragoste dintre Agassi şi Steffi Graf este total neaşteptată. Credeam că este povestea previzibilă a doi campioni care împărtăşesc aceleaşi viziuni, dureri şi principii. De fapt, povestea lor de dragoste este una atipică, amuzantă, sinceră şi simplă, aşa ca a unor oameni simpli, doar că ei erau obişnuiţi cu lumina reflectoarelor.

La finalul cărţii, am avut sentimentul că, după retragerea din sport, Agassi şi-a găsit menirea, liniştea şi împlinirea. Este în continuare soţul lui Steffi Graf, au doi copii împreună şi s-a dedicat acelui domeniu pe care nu a avut şansa să-l cunoască prea bine: educaţia, mai exact, a construit o şcoală pentru cei mai puţin norocoşi.

 

„Am visat o şcoală cu cât mai puţină rutină aridă, un loc care să încurajeze surpriza. Un loc unde surpriza era norma. Şi aşa a fost. Oricând ceva mişto se poate întâmpla la Agassi Prep. (…) Copiilor lise tot repetă că Agassi Prep este doar o etapă. Colegiul este ţinta principală.”

 

Dacă veţi citi cartea, la un moment dat, veţi regăsi şi întâlnirea dintre Ilie Năstase şi Andre Agassi copil pe atunci, în vârstă de 9 ani. Pasajul îl descrie pe Năstase ca pe un om arogant, zeflemitor.

 

 

Ce alte poveşti de viaţă mi-au mai plăcut: 

 

 

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *