Puterea cuvintelor în relaţia cu copilul

Publicat in 11 aprilie 2017

puterea cuvintelor

 

 

Cuvintele şi modul în care ne exprimăm au o importanţă extrem de mare în relaţia cu ceilalţi. Efectele lor se pot simţi vreme îndelungată. În relaţia cu copilul, cuvintele îi pot consolida stima şi încrederea în sine sau le pot diminua. În primul rând, părintele influenţează copilul. Ceea ce aude în casă va reproduce mai târziu. În al doilea rând, părintele reprezintă un model pentru copil. Astfel, cuvintele spuse la nervi îl pot răni şi le poate duce cu el pe tot parcursul vieţii. Pare exagerat poate, însă puneţi-vă în postura copilului vostru. Ce cuvinte v-au adresat părinţii voştri şi vi le amintiţi şi acum, la vârsta adultă?

Copiii au nevoie de limite, au nevoie să li se explice atunci când greşesc, însă este important modul în care facem aceste lucruri. Cuvintele noastre nu trebuie să reflecte supărare şi nervi, ci faptul că nu aprobăm ceea ce au făcut. Nu rezolvăm nimic dacă îi spunem unui copil că este „rău”. Mai degrabă vor funcţiona explicaţiile. Copilul nu este rău, ci a făcut ceva cu ce nu sunteţi de acord şi trebuie să înţeleagă de ce. Afirmaţiile pozitive îl vor ajuta pe copil să simtă că poate să facă lucrurile mai bine decât atât. Scopul nu este ca el să simtă că a eşuat în ochii părinţilor.

Chiar şi laudele merită regândite la nivel de exprimare. Acestea pot face un copil să fie dependent de confirmarea părintelui, să se asigure că face bine, frumos sau corect un anumit lucru. În locul laudelor menite doar să constate, să evalueze o acţiune, se recomandă cele descriptive. Cum spunea Alfie Kohn în „Parenting necondiţionat”, „simplul fapt de a fi atenţi la ce fac copiii şi a arăta interes faţă de activităţile lor este o formă de încurajare.” Degeaba spunem „Bravo!” dacă în timpul în care copilul a făcut un desen am stat numai cu ochii în telefon fără să ne intereseze cu adevărat ce face. În aceeaşi carte, Alfie Kohn dă un exemplu pertinent: „Un băiat de patru-cinci ani i-a arătat mamei lui ce a făcut, şi imediat a urmat un val de laude despre cât de minunat lucrase. Apoi, fiindcă, în afară de mama lui, eram singurul adult de la masă, băiatul a ridicat fulgul ca să-l pot vedea şi eu. În loc să emit o evaluare, l-am întrebat dacă lui îi place. El a recunoscut: „Nu aşa de mult”. L-am întrebat de ce şi a început să îmi explice, tonul lui denotând un interes sincer în a găsi diferite moduri în care ar fi putut să îl facă altfel. Exact astfel de reflecţii sunt înăbuşite când ne năpustim asupra copiilor cu laude. Odată ce noi le evaluăm munca, ei încetează să gândească şi să vorbească despre ce au făcut.”

În „Parenting necondiţionat” am găsit câteva abordări interesante:

  • În loc de „Îmi place cum … ”  încercaţi să nu spuneţi nimic şi să fiţi atenţi.
  • În loc de „Ce desen frumos ai făcut! Îmi plac culorile!” încercaţi să descrieţi ceea ce a desenat copilul: „A apărut ceva nou la picioarele oamenilor desenaţi de tine. Acum au degete”.
  • În loc de „Eşti un ajutor extraordinar!” încercaţi să explicaţi ce impact au acţiunile copilului asupra celor din jur: „Ai pus masa! Asta îmi uşurează mie munca”.
  • În loc de „Ai scris un eseu grozav!” încercaţi să propuneţi o reflecţie: „Cum ai găsit acea modalitate de a capta atenţia cititorului chiar de la început?”.
  • În loc de „Foarte frumos că ai împărţit prăjitura!” încercaţi să întrebaţi, nu să judecaţi: „Ce te-a determinat să îi dai şi prietenului tău din prăjitură, deşi nu erai nevoit?”.

Răspunsurile pozitive creează o relaţie mai apropiată între părinte şi copil, îl ajută pe copil să se simtă înţeles şi să îşi exprime emoţiile cu o mai mare uşurinţă.

În cartea „O nouă autoritate, fără pedepse şi fără bătaie” scrisă de Catherine Dumonteil-Kremer, mamă a trei copii, educator Montessori, consultant şi formator specializat în tehnici de comunicare interpersonală, am găsit un mic glosar de cuvinte care pot avea un dublu tăiş în limbajul educativ.

  • Prostie Dexul spune că prostia este starea celui lipsit de inteligenţă sau de învăţătură. Astfel, cuvântul nu este deloc adaptat acţiunilor unui copil, indiferent care ar fi acestea. Un copil explorează, are nevoie să descopere şi să testeze mediul în care trăieşte. În plus, el imită ceea ce vede în jurul său. De fapt, tratăm drept prostii comportamentele care ţin de neîndemânare, de explorare şi de nevoia de atenţie. Neîndemânarea unui copil nu este o prostie, ci o lipsă de abilitate, de experienţă, de exerciţiu. Prin explorare copilul se lansează în experienţe care ne pot agasa, enerva sau pe care le putem considera periculoase: deschide şi închide dulapurile, aruncă mâncarea pe jos, bagă degetele în priză, etc. Până la urmă copilul dă dovadă de inteligenţă şi perseverenţă. Când unui copil îi lipseşte atenţia, acesta va acţiona pentru a o obţine şi asta nu înseamnă că va avea un comportament convenţional. Nu putem considera că face o prostie, ci cere ajutor.
  • Capriciu – Are ca sinonim, tot în dex, dorinţa trecătoare sau toana. Crizele de furie şi plânsetele neconsolate sunt adesea considerate rezultatele unui capriciu. Şi dacă am înlocui „capriciu” cu „dorinţă intensă” pe care o primim la pachet cu multe emoţii?
  • A căuta – Poate că în copilăria voastră v-aţi auzit părinţii spunând: „Acum tu chiar mă cauţi”. Aici „mă cauţi” poate fi înlocuit cu uşurinţă cu „mă provoci”. Intenţia copilului nu este provocarea, ci captarea atenţiei.
  • Disciplină – Aceasta poate fi o materie care se studiază, dar este şi sinonimul ordinii, al ascultării. Pe de altă parte, autodisciplina se referă la dezvoltarea conştiinţei de sine şi nu se obţine prin ascultare, ci prin experienţă.
  • A asculta – Părinţii asociază copilul ascultător cu cel obedient, supus. Practic, un „Nu ascultă!” spus la nervi echivalează cu „Nu face ce i-am cerut”.
  • A se da în spectacol/ a face circ – Sunt alte două expresii care n-au legătură cu realitatea copilului. După un „capriciu”, acesta se descarcă de emoţii şi se află într-un proces de recuperare. Am mai vorbit despre asta aici. Deseori, reacţia copilului poate să pară violentă, poate fi furios, dar asta nu înseamnă că exagerează.
  • Gelos – Când apare un frate sau o soră, copilul mai mare este considerat ca fiind gelos. De fapt, el are nevoie de dragoste şi de atenţie care să-i confirme iubirea pe care i-o poartă părinţii, bunicii, etc.
  • A plânge – Acest verb este de multe ori înlocuit cu sinonime peiorative: smiorcăială, boceală, etc. Cuvintele peiorative ridiculizează descărcarea de emoţii puternice. Ele stau la baza plânsului.
  • A răspunde – Când un părinte spune „Mie nu îmi răspunzi înapoi”, el consideră că cel mic îl provoacă, însă şi copilul are dreptul de a-şi pleda cauza, de a-şi spune părerea. Asta nu înseamnă că el este insolent.
  • Cuminte – Catalogarea „copii cuminţi şi copii răi” cred că mă deranjează cel mai tare. Nu există copii buni, cuminţi şi copii răi! Există copii mai liniştiţi decât alţii, copii foarte activi, copii curioşi, ş.a.m.d. Adesea, „Fii cuminte!” se referă la „Fă-le pe plac celor mari şi nu crea probleme”.

 

Alte exemple de expresii pozitive:

În loc de: „Dacă nu îţi termini de mâncat prânzul, nu mergem în parc”.

Încercaţi: „Când îţi vei termina de mâncat prânzul, vom merge în parc”.


În loc de: „Îţi spun pentru ultima oară, vino aici!”

Încercaţi: „Vrei să vii singur sau vrei să te ajut?”


În loc de: „Nu trânti uşa!”

Încercaţi: „Te rog închide uşa încet. Vrei să îţi arăt cum?”


În loc de: „Îţi repet: nu poţi mânca biscuiţi pentru că nu mai avem aşa că nu mai cere”.

Încercaţi: „Ştiu că îţi doreşti să mănânci biscuiţi. Mi-ar plăcea să am puteri magice şi să fac să mai apară câţiva pentru tine”.


După partea teoretică de mai sus, vă spun şi partea practică, a mea. Lucrez la partea de exprimare aşa cum o am în lucru şi pe cea cu gestionarea emoţiilor mele în faţa unei crize de furie a copilului. Încerc să reduc negaţiile şi să formulez întrebări şi afirmaţii pozitive. Este o adevărată provocare! Nu cred în părinţii perfecţi, dar cred în oamenii care vor să facă lucrurile mai bine.

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

 

Surse bibliografice folosite în acest articol:

  • Alfie Kohn, Parenting necondiţionat: de la recompense şi pedepse la iubire şi înţelegere, trad.: Loşonţi Cristina Monica, Editura Multi Media Est Publishing, Bucureşti, 2013.
  • Catherine Dumonteil-Kremer, O nouă autoritate, fără pedepse şi fără bătaie, Editura Creative Publishing, 2015.

 

Sursa foto: Pixabay.

Comments

  1. Tania a zis

    Multumesc pentru articol! Am si eu fetita de 1,5 ani si incerc sa ma autoeduc din acest punct de vedere, dar e al naibii de greu ! 😀 Astept cu mare interes cat mai multe articole din aceasta categorie!

    • admin a zis

      Stiu ce vrei sa zici. Chiar ca-i dificil, dar nu imposibil. Nu cred ca as putea avea limbajul perfect, fara nicio negatie sau fara niciun cuvint gandit prea putin inainte de a fi rostit, insa stiu ca exista mereu loc de mai bine :).

  2. a zis

    Teoria o stiu, dar mi se pare atat de greu de pus in pactica. Functionam dupa automatisme si lucruri invatate si bine impamantenite si e tare greu uneori sa le schimbam. Prin exercitiu, insa, reusim sa fim in fiecare i o versiune mai buna decat cea de ieri 🙂

    • admin a zis

      Exact ce ziceam la finalul articolului: am expus partea teoretică şi partea practică e în lucru :). Nu cred în schimbări peste noapte, însă cred în exerciţiile aplicate pe termen lung şi în autocontrol.

  3. a zis

    Mi-a placut cel mai mult „nutshell”-ul cu sfaturi concrete. Chiar sunt utile si usor de pus in practica. Multumesc!

    În loc de „Îmi place cum … ” încercaţi să nu spuneţi nimic şi să fiţi atenţi.
    În loc de „Ce desen frumos ai făcut! Îmi plac culorile!” încercaţi să descrieţi ceea ce a desenat copilul: „A apărut ceva nou la picioarele oamenilor desenaţi de tine. Acum au degete”.
    În loc de „Eşti un ajutor extraordinar!” încercaţi să explicaţi ce impact au acţiunile copilului asupra celor din jur: „Ai pus masa! Asta îmi uşurează mie munca”.
    În loc de „Ai scris un eseu grozav!” încercaţi să propuneţi o reflecţie: „Cum ai găsit acea modalitate de a capta atenţia cititorului chiar de la început?”.
    În loc de „Foarte frumos că ai împărţit prăjitura!” încercaţi să întrebaţi, nu să judecaţi: „Ce te-a determinat să îi dai şi prietenului tău din prăjitură, deşi nu erai nevoit?”.

    • admin a zis

      Mă bucur că îţi sunt de folos exemplele. Pe mine mă ajută să văd pe unde mă situez şi îmi dau seama că nu m-aş fi gândit la unele formulări.

  4. a zis

    Și cuvintele mai au și vibrație. Ele vibrează. Este fascinant să o aud pe fiica noastră cum turuie toată ziulica, imitându-ne tonalitatea noastră, râsul…Are abia 12 luni și vorbește ca noi. Știe exact când îi interzicem ceva, pentru că vorbele noastre sună altfel. Iar reformulatul este un exercițiu fantastic. Și eu îl practic de când am citit Optimismul se învață a lui Martin Seligman, înainte de a deveni mămică 😉

    • admin a zis

      Sinceră să fiu, exerciţiul reformulării şi conştientizarea lui a apărut pe măsură ce a crescut Antonia. Şi a mea ne imită cât e ziua de lungă. Văd la ea gesturi de-ale mele şi intonaţii. E ca o maimuţică :). Imită tot.

  5. a zis

    La început îmi venea foarte greu să laud efortul, nu rezultatul. Între timp am învățat să o fac. Mi-a plăcut mult ce am citit într-una din cărțile lui Alfie, cum că nevoia de a lăuda e a noastră, a părinților și că cei mici nu au nevoie de ea.

    • admin a zis

      La capitolul laudă noi avem mult de lucru (eu şi soţul). Parcă prea curg laudele cu şi fără rost. Am observat că începe să aibă momente în care parcă aşteaptă să îi spunem un „Bravo” încât să continue acţiunea începută. Şi da, noi avem mai mare nevoie să spunem ceva, că parcă ni se pare nefiresc să observăm şi atât.

  6. Raluca Loteanu a zis

    Tocmai mi-am dat seama ca eu spun de multe ori „Imi place cum…”, pentru ca Bogdan este incantat cand vede ca am observat ceva dragut ce a facut. Insa imi dau seama ca ai dreptate in articol, asa ca sper sa mai renunt la asta…

    • admin a zis

      Eu recunosc că am încă mult de muncă. Fac uneori afirmaţii pe care le realizez după ce le rostesc. Exercitiul este mama invataturii :).

  7. a zis

    Oh, da, ai mare dreptate. Cuvintele pot ajuta la cooperare, pot conecta, dar pot face si mult rau. Problema noastra este cu ticurile verbale mostenite si de care e greu sa ne debarasam. Mie des imi vine sa zic ceva si apoi imi pun stop si ma reprofilez pe frazae pozitive:)

  8. a zis

    Mie uneori îmi vine greu uneori să pun cuvintele în formula corectă. Știu cât de mult contează, mă bântuie trecutul, reiau, îmi cer iertare. Working hard la necondiționare!

  9. a zis

    Eu prefer sa o laud, sa-i spun ca sunt mandru de ea cand face ceava mai bine decat in ziua anterioara. Ii creste coarne? Si?!?! Am o pila noua. Vreau sa se bucure. Sa fie mandra de ea.

    Cu a doua parte sunt total de acord cu o singura mentiune. Yes man nu inseamna a refuza sa spui nu. Cei care refuza raman in final in curul gol.

    • admin a zis

      În prima parte nu am spus că refuz să îmi laud copilul, ci că laudele merită regândite la nivel de exprimare. Apoi, legat de negaţii, nu ştiu dacă cineva poate să fie axat exclusiv pe afirmaţii pozitive. Nu e cazul meu.

  10. a zis

    Cuvintele au mare potential, depinde de noi cum le folosim, putem crea sau distruge cu ele. Sa stii ca nici pentru mine cuvantul „cuminte” nu exista, chiar nu ii vad rostul 🙂

    • admin a zis

      Dacă sunt două cuvinte pe care nu le suport în raport cu copiii sunt „cuminte” şi „rău”. Mi se par nişte etichete complet nejustificate şi fără niciun sens.

  11. a zis

    Urania Cremene merge pe directiile astea in seminariile pe care le organizeaza.
    Personal, nu sunt 100% de acord. Eu am vazut la copilul meu ca vrea si sa fie laudat nu doar sa ii fie analizata munca.
    Si-acum, sincer, voi ca adulti, ca stiti foarte bine cand ati facut ceva bine, pentru care ati muncit mult mult, nu ati vrea sa auziti o lauda de la sefu’ spre exemplu? Sau de la sot?
    Va multumiti cu „ciorba asta e mai rosie decat cea de saptamana trecuta”? Sau v-ati simti totusi mai bine si cu un „foarte buna ciorba, iubita” cu sau fara comparatia anterioara?

    • admin a zis

      Cum am spus deja, nu exclud laudele. N-aş putea să o fac, dar ele merită mai multă atenţie la nivel de exprimare. Nimic din ceea ce citesc nu cred că aş putea aplica mot-a-mot. Cred că fiecare sfat sau informaţia se pliază de felul nostru de a fi, pe relaţiile familiale pe care le avem.

Trackbacks

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *