Pisicuța și doamna Știe-Tot

Publicat in 1 octombrie 2019
Photo by Leonardo Toshiro Okubo on Unsplash

 

Eram pe litoralul românesc, la Mamaia. La un moment dat, Antonia observă, pe plajă, un loc amenajat (un cort deschis, cu mese și scaune) pentru copii, unde puteau picta figurine din ipsos. Eram după accidentul suferit de Antonia și m-am bucurat că, absolut întâmplător, am găsit ceva ce i-ar putea face plăcere, ceva care să îi mai aline din supărarea că nu putea profita de bălăceală.

Am ajuns la locul cu pricina, doamna ne prezintă oferta, alegem pisicuța din imagine și aud:

Doamna: Poți lua loc aici! Pisicuța o poți face roz sau mov. Ce alegi?

Antonia: Roz.

Noi am crescut-o pe Antonia cu ideea că imaginația nu are limite. Putem să ne imaginăm orice vrem noi, inclusiv pisici verzi cu buline mov. Ştim că realitatea este alta, dar imaginaţia nu are limite. Îi dăm frâu liber. Cumva, alegerea limitată a doamnei mi-a dat de gândit, dar am zis că oi fi eu prea sensibilă după accident și tot tacâmul. Am lăsat soțul cu copilul, am fugit să las ceva la șezlong și când m-am întors …

Eu: Antonia, unde îți este pisicuța?

Doamna, înainte ca Antonia să apuce să îmi răspundă: Aici! Îi fac eu mustățile, că cei mici fac niște oribilități (nu mai rețin exact dacă ăsta a fost cuvântul, dar ăsta era sensul). Tot deformează figurinele.

Am tăcut! Antonia își primește pisicuța înapoi. Mai avea de făcut zgarda, ochii și florile.

Doamna: Mai ai și ochii de făcut, cu albastru. Te ajut eu să nu depășești sau dumneavoastră, doamnă (către mine).

Antonia: Nu, mulțumesc.

Am simțit-o nesigură. Timorată.

Eu: Se descurcă singură.

Doamna: Știți, uneori copiii depășesc conturul și după aia arată oribil amintirea asta care ar fi trebuit să fie frumoasă.

Am tăcut din nou!

Peste 2-3 minute …

Doamna: Aici, la ochișor, ai depășit cu culoarea albastră. Hai să-ți corectez cu roz.

Iar am tăcut!

Antonia, cu voce joasă, ca și cum ar trebui să auzim doar noi două și nimeni altcineva: Mami, i-aș face niște pete galbene, dar nu are voie. Trebuie să fie numai roz.

Hopa! Cum adică nu are voie? Suntem la un atelier de vacanță, pe plajă.

 

Pisicuța buclucașă

Eu: Dacă tu o vrei cu pete galbene, așa să o faci. E pisicuța ta. Poate fi cum vrei tu.

Doamna strâmba din nas. Parcă ar fi zis ceva, dar s-a abținut. Eu simțeam că la următoarea ei replică n-o să mă mai abțin.

Antonia: Mami, acum ce să mai fac?

Eu: Ți-au mai rămas florile și zgarda.

Antonia: Bine. Florile le fac cu argintiu. Zgarda … mă mai gândesc.

Doamna: Cu roșu s-ar potrivi.

Eu: Cu ce culoare alegi tu, iubire.

S-a apucat de zgardă.

Antonia: Hopa! Mami, am depășit conturul.

Eu: Nu are nimic. Se întâmplă. Cu cât vei exersa mai mult, cu atât o să-ți iasă mai bine.

Doamna, pe un ton poruncitor, ușor enervată: Păi, fii atentă!

Eu: Doamnă, nu este un capăt de lume dacă un copil iese din contur. E normal să se întâmple asta la 4 ani.

Doamna: Doamnă, greșiți! Mai mult decât atât, spuneți asta de față cu copilul. Dacă dumneavoastră considerați că e normal, așa va percepe și ea și așa va face în continuare.

Eu: Doamnă, suntem în vacanță. E vorba de o figurină din ipsos.

Doamna: Eu predau în învățământul public de 23 de ani și știu mai bine despre ce vorbesc.

Eu: Vedeți? Pentru asta am ales învățământul privat. Pentru că sunt lucruri mai importante decât să nu iasă copilul din contur.

A tăcut! Pisicuța a fost gata și noi duse de acolo.

 

Să nu mă înţelegeţi greşit. Cel mai probabil, doamna a fost bine intenţionată, însă prea suntem obişnuiţi să coborâm milităria din pod pentru orice, să îi încadrăm pe copii într-un standard, fără să încercăm să înţelegem că nu sunt toţi buni la toate, că unii sunt mai pricepuţi să picteze, alţii să cânte ş.a.m.d.

De ce nu încurajăm imaginaţia, creativitatea, libertatea de exprimare? De ce încercăm să-i controlăm pe copii în cele mai mici acţiuni? De ce le tăiem aripile când abia au muguri să înflorească?

Eu nu fac parte din categoria părinţilor care îşi vrea copilul încadrat într-un anumit standard. Nu vreau să fie bună la toate. Vreau să gândească pentru ea. Nu vreau să îi corectez eu greşelile. Vreau ca ea să înveţe să o facă pentru ea. Nu vreau să îi dictez alegerile, ci vreau să o îndrum şi deciziile să îi aparţină. Şi ştiţi ceva? Aceste lucruri nu se învaţă la 20 de ani. Se învaţă din copilărie, puţin, câte puţin, în fiecare zi.

Să ne încurajăm copiii să fie liberi, să aibă curajul să se exprime, să îşi asume greşelile, să îşi recunoască atuurile şi să se amelioreze acolo unde simt că au nevoie, însă fără judecată, fără ca noi să facem lucrurile în locul lor. Aşa văd eu lucrurile. Asta văd că trebuie să facă şi profesorii, oamenii din învăţământ: să le dea copiilor încredere, să îi îndrume.

 

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Comentarii

    • admin a zis

      Aici era chiar mai mult decat atat. Nu ii arata doar, ci ii indica cum ar trebui sa faca, doamna fiind un fel de guru al esteticului (si nu numai) si copilul un incapabil. 🙁

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *