O poveste despre înţărcare

Publicat in 3 august 2017

intarcare

 

 

 

 

În aprilie vă spuneam povestea noastră despre alăptare, cât de dificile au fost primele luni şi cât de fericită am fost atunci când am reuşit să mă bucur de alăptare, dar de câtă ambiţie a fost nevoie să ajungem la momentele fericite. De ce am făcut atâtea eforturi? Pentru că asta mi-am dorit. Am considerat că laptele matern este cel mai bun lucru pe care i-l pot oferi copilul meu. Întotdeauna am fost un om ambiţios care a luptat pentru ceea ce îşi doreşte, însă aici motivaţia a depăşit orice orgoliu personal. Nu există motivaţie mai mare decât propriul copil şi binele lui! Nu consider că am făcut sacrificii, dar am făcut eforturi, am căutat răspunsuri şi nu m-am oprit până nu le-am găsit.

Când vă spuneam povestea despre alăptare intram deja în altă poveste, cea despre înţărcare. Am simţit că am ajuns acolo unde mi-am dorit şi chiar mai departe. Mi-am propus să opresc alăptarea atunci când Antonia va avea în jur de doi ani, când va mânca pe săturate, când nu va mai fi dornică să sugă zi lumină, când alăptarea nu o voi mai simţi ca pe ceva ce mă mulţumeşte, ci mai degrabă un bine oferit copilului meu în detrimentul binelui meu. Am ajuns să bifez toate aceste puncte. Problema a fost că, treptat, alăptarea a devenit apăsătoare pentru mine şi generatoare de nervi şi frustrări. Dacă stau să mă gândesc, alăptarea mi-a adus toate sentimentele posibile.

Când Antonia avea aproximativ 18-20 de luni, am început să mă gândesc serios la înţărcare. Am vrut să fie o înţărcare blândă, să nu o dezechilibrez din punct de vedere emoţional, pentru că, până la urmă, sânul îi oferea confort şi alinare încă din primele minute de viaţă. Iniţial, am început discuţiile şi i-am povestit că ţiţi începe să se termine, că nu o să fie lapte la infinit, etc. Apoi, am scos mesele de peste zi. De fiecare dată când cerea, încercam să îi distrag atenţia. A durat vreo lună până nu a mai cerut la sân peste zi. Lucrurile au mers surprinzător de bine şi nu am simţit ca lipsa reprizelor de supt de peste zi să îi aducă vreun disconfort sau vreo schimbare la nivel de comportament. Foarte repede după această etapă, a renunţat singură la alăptarea de dimineaţă. Îmi rămăseseră reprizele de supt înaintea somnului de prânz, somnului de noapte şi cele de peste noapte. Ultimele erau nesemnificative pentru că noaptea se trezea foarte rar. Totuşi, mi se părea o etapă dificil de trecut. Îi spuneam soţului că, în acest ritm, o voi alăpta până la facultate :)).

 

mama si copilul

 

Problema era că nu vedeam nicio soluţie să o înţarc 100%. O vedeam extrem de dependentă de sân şi, deşi pentru mine alăptarea devenea din ce în ce mai grea, nu mă simţeam pregătită să iau taurul de coarne. Îmi făceam tot felul de planuri legate de înţărcare, dar nu mă simţeam capabilă să le duc la bun sfârşit. Simţeam că o privez de ceva esenţial, că sunt egoistă. Pe de altă parte, pentru mine devenise din ce în ce mai dificil şi mai dureros să suport ciupiturile, trasul de sâni, prinsul, palpatul şi toate gesturile aferente. Adormitul dura vreo oră (minim) la fiecare somn şi tot atât aproape dura durerea sau, mai bine zis, disconfortul meu. Mă înfuriam şi furia pe care o simţeam îmi genera frustrări, dar şi sentimente de vinovăţie. De ce mă enervez dacă ea face ce face de drag?! Asta mă întrebam de fiecare dată. Totuşi, oricât de raţională am încercat să fiu, furia mă cucerea adesea şi apoi era doborâtă de vină. Eu deveneam agitată, ea mă simţea şi lucrurile nu ieşeau tocmai bine.

Înainte cu vreo două luni să împlinească 2 ani, a început să lege nopţi multe fără întreruperi, deci nu mai era nevoie să o alăptez peste noapte. De fapt, începând de la vârsta de un an, nopţile au început să fie mult mai bune, mai lungi şi cu mai mult somn. Bineînţeles, au existat şi excepţii (nu puţine) în tot acest interval. Îmi mai rămăsese de gestionat alăptarea la orele de somn. Mi s-a părut partea cea mai grea. Aici v-am povestit cum medicul meu ginecolog a încercat să mă oblige să o înţarc. Deja eram în procesul de înţărcare, dar nu mă simţeam încă pregătită să renunţ complet şi nici ea nu îmi dădea semne să se lase de ţiţilitul înainte de somn sau, mai bine zis, de joaca la sân. Episoadele la sân erau relativ inexistente. Alăptatul se rezuma mai mult la ciupiturile şi joaca de care vă povesteam mai sus. Deja era prea mult pentru mine, dar nu ştiam cum să spun stop. Am ajuns să apelez la o metodă mai puţin ortodoxă, dar nu pentru că mi-am dorit-o, ci pentru că am fost nevoită.

A urmat operaţia mea de varice. Nu îmi explic cum, însă am uitat complet atât în timpul consultaţiei, cât şi înainte de operaţie să întreb dacă anestezia este compatibilă cu alăptarea. Am întrebat abia după operaţie şi era prea târziu. Nici anestezicul şi nici substanţa injectată în vene nu erau compatibile cu alăptarea. Am simţit că îmi cade cerul în cap! Era întrebarea cheie, esenţială. Cum am putut să uit?! Reluând acum evenimentele, realizez că alăptarea în sine nu o mai simţeam ca pe ceva de care trebuia să ţin cont cu prioritate tocmai pentru că, aşa cum am mai zis, se rezuma la ciupituri şi alte jocuri în ultima vreme. Apoi, operaţia de varice m-a stresat enorm. Nu din punct de vedere al durerii neapărat, ci pentru că nu ştiam la ce să mă aştept şi eram conştientă că indiferent de situaţie trebuia să mă ocup de copil ca şi până atunci, pentru că nu aveam pe nimeni cine să mă ajute.

 

somn bebelusi si copii

 

Am ajuns acasă dărâmată. Antonia se uita cu ochi curioşi la mine. „Mama bobo”, mi-a spus. „Bobo” înseamnă lovitură, nu bomboane :). Mi-a văzut piciorul şi ştia deja din discuţiile noastre că mă voi opera. Am discutat cu soţul meu posibilele soluţii legate de somnul ei, care ne bătea la uşă. El mi-a spus că poate ăsta e un semn şi aici trebuie să se încheie povestea nostră cu alăptarea. M-a întrebat: „Tu vrei? Te simţi pregătită?”. Eram pregătită să renunţ. Alăptarea devenise epuizantă. Simţeam că am făcut tot ceea ce a ţinut de mine, că mi-am îndeplinit misiunea, că am parcurs un drum greu, dar plin de satisfacţii şi nu voiam să-l asociez cu neplăcerile din ultima vreme, să transform alăptarea în coşmar şi aşa să îi rămână gustul. Doctorul îmi recomandase să nu pun copila la sân timp de 48-60 de ore. Trebuia să caut soluţii. Chiar dacă înţărcarea nu avea să se întâmple acum, tot nu puteam să o alăptez. Iniţial, am zis că plec de acasă şi îmi las soţul să o adoarmă. Mi-am alungat repede gândul. Ar fi fost o ruptură prea bruscă pentru ea. În plus, a doua zi tot eu ar fi trebuit să o adorm. Mi-am zis că „bobo” e soluţia! I-am spus că am „bobo” şi la sâni, deşi niciodată nu am fost de acord cu minciuna şi nici nu mi-am imaginat că ultimul pas din procesul de înţărcare va fi acesta. Până la urmă, poate că nici nu era o minciună. „Bobo” ăsta trebuia să fie credibil ca şi cel de la picior aşa că aici a intervenit soluţia neortodoxă, plasturii. În prima noapte am dormit cu plasturi. Când ne-am pus în pat eram gâtuită de emoţii şi de vină, dar ştiam că nu am altă alternativă. Aş fi putut să o am … . Dar era prea târziu. I-am spus că mama are „bobo”, că nu mă mai poate ciupi, împinge, trage, lovi şi că nici lapte nu va mai fi, dar că sunt lângă ea să o mângâi şi să o ţin în braţe, că o iubesc la fel de mult, că ştiu că-i va fi greu, dar o să trecem împreună şi peste asta. A vrut să-mi pună mâna pe piept, dar n-a trebuit să-i spun nimic pentru că şi-a tras-o singură. „Mami bobo”, mi-a spus din nou. Şi-a luat suzeta (deşi o foloseşte strict la somn, nici de aia nu ştiu cum vom scăpa) şi s-a cuibărit lângă mine. Am întrebat-o dacă vrea să o mângâi în păr. La 20 de minute după acordul ei, fetiţa mea dormea liniştită ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În general, îi lua o oră să adoarmă. Nu a cerut, nu a insistat, nu a plâns. Nimic! Eu eram cu lacrimi în ochi. Nu-mi venea să cred cât a putut fi de înţelegătoare şi cât de uşor am trecut peste prima seară fără sân. La fel au fost şi somnurile care au urmat. Încă îmi mai pune mâna pe piept şi adoarme cu ea acolo. Au trecut 6 săptămâni de când nu mai este alăptată şi încă îmi mai spune uneori că „Mami bobo ţiţi”. În tot acest timp a cerut de vreo 2 ori la sân, dar s-a răzgândit înainte să-i dau eu vreo explicaţie.

 

Cum am simţit eu toată experienţa? 

 

În primă fază, m-am simţit vinovată, extrem de vinovată. Vina s-a amestecat în scurt timp cu uşurarea. Mă simţeam eliberată şi vinovată în acelaşi timp. I-am urmărit toate reacţiile. Mă aşteptam la tantrumuri mai dese sau la orice altceva care să-mi arate nemulţumirea ei. N-a fost nimic! Nu s-a întâmplat nimic. A fost aşa cum este ea de obicei. Mi-am spus că poate a fost pregătită să renunţe, că poate chiar aşa a fost să fie. Nici acum nu-mi vine să cred cât a fost de simplu. N-aş fi crezut dacă cineva mi-ar fi spus că aşa va fi.

Nu mi-a fost uşor să aştern aceste gânduri negru pe alb. Am început să le scriu acum 6 săptămâni, fix în ziua cu operaţia, când am realizat ce urmează să se întâmple. De atunci am tot scris şi am tot şters. Astăzi sunt împăcată cu mine şi cu alegerile făcute. Dacă acele 48-60 de ore nu funcţionau, nu aş fi insistat să încheiem procesul de înţărcare. Experienţa mea nu vreau să fie un exemplu pentru nimeni. Nu încurajez pe nimeni să procedeze la fel ca mine, deşi consider că a fost o înţărcare blândă şi foarte uşoară. Eu pot doar să vă sfătuiesc să alăptaţi atâta timp cât vă simţiţi bine, fie că este vorba de 12 luni sau de 4 ani. Susţin în continuarea alăptarea, alăptarea prelungită şi înţărcarea blândă. Găsiţi mai jos link-uri cu informaţii despre ce este înţărcarea blândă şi experienţa Ralucăi despre înţărcarea copilului ei.

 

  1. Înţărcarea
  2. Când e timpul înţărcării?
  3. Mama trebuie să fie bine informată înainte de a naşte despre alăptare şi înţărcare blândă

 

O altă experienţă despre alăptarea şi înţărcarea unui copil de 2 ani+ găsiţi pe blogul Ralucăi.

 


 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Surse foto: (1) (3) Pexels

Comentarii

  1. Denisa a zis

    Salut, Flavia
    Am o fetita de 2 luni si jumatate si blogul tau l-am descoperit la scurt timp dupa ce am nascut.
    Articolele tale m-au inspirat si incurajat, nemaispunand de retetele gustoase si sanatoase pe care le-am gasit (si incercat,.unele, iar altele sunt in plan de a fi probate:).
    Astfel consider ca e demn sa spun macar un „multumesc” pentru munca si daruirea ta, de care ma bucur zilnic, pot sa spun. Mi se aprinde parca un beculet, ma inseninez cand vad ca ai mai postat ceva :).
    Iti doresc numai bine, multa rabdare si inspiratie in continuare in arta mamiciei si, cine stie, poate ne vedem pe la Cluj 😀
    Servus!

    • admin a zis

      Ştii cum e să rămâi gură cască, ca la dentist? Aşa m-a lăsat pe mine comentariul tău. Îţi mulţumesc pentru că ţi-ai rupt din timpul tău să-mi scrii rândurile astea faine. Bucuroasă aş vrea să ne vedem la Cluj :).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *