Nicio durere pe lumea asta nu este mai mare decât durerea copilului tău

Publicat in 27 octombrie 2017

 

Cu siguranță nu veţi citi nimic nou decât trăiri pe care le cunoaşteţi deja. Orice mamă simte durerea copilului său. Orice mamă și-ar dori să aibă puteri supranaturale care să-i aline într-o clipită durerea puiul său ori să o ia fără ezitare asupra ei. Este imposibil, din păcate!

Vorba aceea cu “Numai mamă să nu fii” am simțit-o ieri din plin. Am plâns în tandem cu fetița mea. Durerea ei fizică mi-a trecut prin corp și prin suflet, m-a sleit de puteri, mi-a cuprins întregul suflet și mi-a amorțit tot corpul. Dar eu nu am voie să mă opresc. Eu trebuie să merg mai departe pentru ea, pentru a-i da putere și a-i aduce alinare.

Dimineața noastră a început ca oricare alta, cu îmbrățișări lungi și pupături multe. Antonia a cerut apă. Mai exact, a vrut să-și pună apă din sticlă în pahar. Nimic neobişnuit. Cum nu facem acest lucru în dormitor, ne-am mutat în bucătărie. Stabileam  cu H. planul pe ziua în curs. Într-o fracțiune de secundă planul principal a fost cum să ajungem mai repede la UPU cu cât mai puțină suferință. Antonia căzuse de pe scaun direct pe umăr. Acuza dureri puternice la nivelul claviculei. Era aceeași care îi fusese ruptă la naștere. Deja mă durea tot corpul.

Am ajuns la UPU și ne-a primit un medic după 5, poate 10 minute, de așteptări și frământări. De acolo am fost trimiși la radiografie și apoi la camera în care se pune gipsul. Antonia are mâna imobilizată timp de 4 săptămâni. Căzătura s-a soldat cu fracturarea claviculei.

Am plâns de mila și de durerea ei. Am plâns de vinovăția care nu mi-a dat pace. Am plâns cu gândul la următoarele 4 săptămâni fără parc, fără tobogane, fără activitățile de copil atomic pe care le are în mod normal. Și îmie greu să îi explic și să înțeleagă că o mână nu-i este funcțională, că nu se poate așeza singură, că nu poate alerga, că nu poate face tot ceea ce până ieri făcea. Dar am încheiat ziua cu optimism și mi-am spus că putea fi mai rău, deși mai rău decât astăzi nu țin minte dacă mi-a fost vreodată.

În toată durerea de astăzi, țin neapărat să vă spun că la UPU Cluj am găsit ceea ce nu mă așteptam: oameni empatici, răbdători, atenți, înțelegători și care știu să vorbească frumos. Este primul contact cu o unitate de primire urgențe pediatrice din România și nu sunt dezamăgită. Și nici nu le-am cumpărat acelor oameni cele enumerate mai sus.

 

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram

 

 

Sursa foto: Pixabay

Comentarii

  1. Corina a zis

    In primul rând însănătoșire grabnica,iar in al doilea țin sa felicit medici pe care i-ai întâlnit pentru purtarea lor exemplara.sper sa aveti zile cat mai bune in astea 4 săptămâni.stiu ca tu esti o mama puternica si ca vei face fata .sa ai o zi buna alături de copilul tau atomic.

  2. Irina a zis

    Multa putere si rabdare, atat voua parintilor, cat si Antoniei! Veti deveni mai puternici dupa aceasta incercare. Un prim semn ca totul va fi in regula este competenta medicilor care v-au tratat si apoi dragostea pe care voi parintii o purtati Antoniei 🙂

  3. Simona a zis

    Imi pare rau pt suferinta micutei si ma bucur sa citesc cuvinte frumoase despre medici pediatri, sunteti norocosi ca sunteti din Cluj. Insanatosire grabnica.😙

  4. a zis

    Of, imi pare rau ca treceti prin asa ceva. Faza cu vinovatia e tare grea si multe mame o simt. Dar no, daca iti zic ca nu iti face bine sa simti asta, nu te ajut cu nimic. Defapt nici nu stiu ce sa-ti spun. Sunt cu sufletul langa voi.
    PS. Doctorii din Cluj sunt oameni tare faini. Marea majoritate.
    Va pup si va imbratisez!

    • admin a zis

      Anca, am incercat doar sa nu ma gandesc la vinovatie, pentru ca stiu ca nu-mi face bine. Trece si asta! Iti multumesc pentru gandurile bune. 😘

    • admin a zis

      Ioana, mulţumesc de întrebare. Încă este destul de dificil pentru ea, pentru că suntem obligaţi să o oprim/limităm din activităţile pe care le făcea zilnic. Mai are încă 3 săptămâni şi apoi va putea reveni la gradul de independenţă cu care a fost obişnuită. 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *