Munca de acasă – între agonie și extaz (atunci când ai copii)

Publicat in 24 aprilie 2020

 

Sursa foto: Pexels

 

Acest articol am început să-l scriu când a debutat perioada cu coronavirusul, prin vreo 11 martie, ziua în care s-au închis școlile și grădinițele. Era vorba ca Antonia să meargă cu tatăl ei la cumpărături, pentru că nu ar fi avut cu cine să rămână, eu muncind de acasă. Munca mea de acasă nu e despre cum să o lălăi în fața calculatorului (să nu mă înțelegeți greșit, că intenția mea nu este să acuz pe nimeni de nimic), ci este destul de intensă, cu parametrii de atins. Cum decizia de a duce copilul la cumpărături nu ne mulțumea deloc, dimpotrivă, am decis ca Antonia să rămână acasă, cu mine. Mă așteptam ca schimbarea de plan să o supere (îi place să meargă la cumpărături) și eram pregătită pentru reacții mai puțin pozitive.

Auzind discuția codată cu tatăl ei, când a auzit că am spus „nu știu ce să zic”, m-a întrebat:

Ea: Mami, de ce nu știi ce să zici?

Eu: Ții minte că astăzi trebuia să mergi cu tata la cumpărături? Discutam dacă e o decizie înțeleaptă să facem asta, din cauza virusului care circulă, despre care am povestit deja. Ții minte că ți-am spus că trebuie să avem grijă de noi, să ne protejăm? Acesta este motivul pentru care nu mergi nici la grădi începând de astăzi.

Ea: Mami, stai să îți zic ceva! Eu nu vreau să merg. Vreau să stau acasă.

Eu: Mă bucur că înțelegi de ce nu poți merge. Tu știi că dacă rămâi acasă nu mă pot juca cu tine, pentru că trebuie să muncesc, nu? Ne jucăm după ce termin cu munca, da?

Ea: Da, mami! O să mă joc cu jucăriile mele și, poate, te mai întreb câte ceva. (Mi-a trecut prin minte, cu neîncredere: Mda, sigur așa o să fie!)

 

Photo by bruce mars from Pexels

La nivel de discuție, am scăpat ușor. Când a început autoizolarea, am intrat într-o oarecare panică: Cum fac eu să lucrez de acasă, full-time, și cum fac să mai strecor și blogul în ecuația asta? Cum voi gestiona treburile zilnice? Să nu mă înțelegeți greșit, că nu-s eu cea mai oropsită ființă în vremuri de pandemie, nici pe departe, dar îmi era greu să găsesc soluții, să mă adaptez situației în condițiile în care eram la foc automat și înainte de pandemie. Creierul meu nu putea procesa (fix în acel moment) schimbarea și incertitudinea. Eram în stare de negare. 

Revenind la ziua cu pricina, cam asta a urmat …

Mami, îmi dai …?

Mami, uite!

Mami, știi …?

Mamiiiiiii …

Nu știu dacă v-am spus, dar debitul verbal al copilului meu este OMG! Nu știu dacă i-a tăcut gurița mai mult de 30 de secunde în 6 ore, indiferent că a vorbit cu mine sau cu jucăriile, lângă mine. 

Eu, la un moment dat, după 6 ore, după reîntregirea familiei:

Ce fetiță mare avem, tati! … (Nu mai rețin contextul). 

Ea: Da, mare și cu multe întrebări mai bine zis. (Mă bucur că are simțul realității.)

 

În 11 martie, scriam: Rezistăm. Ne adaptăm. Mai bine safe than sorry. Astăzi, în 24 aprilie, îmi vine să spun că am reușit. Chiar ne-am adaptat. Funcționăm și așa și nici nu ne-au plecat țiglele de pe casă. Nu o să spun că prefer această variantă și nici nu vreau să vă vând imaginea unei mame relaxate (am și eu nervii mei și limitările mele), cool, care le ține pe toate sub control, dar am reușit să-i facem față acestei perioade, cu suișuri și coborâșuri, alternând momentele de extaz cu cele de agonie. Nu mă aștept ca grădinițele să se deschidă curând și m-am împăcat cu acest gând. De fapt, dacă s-ar deschide în 2-3 săptămâni, nu aș avea curajul să o duc. 

 

 

 

 

 

Ce m-a învățat perioada asta cât am muncit de acasă, cu copilul: 

 

 

  • E greu să te concentrezi și să rămâi concentrat când cineva mic pune 50 de întrebări pe minut. Mame care aveți mai mulți copii, hang in there! Voi primiți cel puțin 100 de întrebări pe minut. 
  • Oricât m-au învățat trainingurile cum stă treaba cu schimbarea și stadiile prin care trecem, schimbările majore tot rămân greu de procesat. 
  • Mi s-a confirmat încă o dată că regulile sunt extrem de importante dacă vrem să funcționăm la parametrii acceptabili. 
  • Copiii sunt mai adaptabili decât noi, oamenii mari, și înțeleg mai multe decât credem noi, chiar dacă situația le este destul de abstractă. 
  • Copiii văd lucrurile într-un mod mai simplu decât noi. Nouă, oamenilor mari, ne place să ne complicăm și să creăm situații întortocheate. 
  • Să primesc ajutorul care mi se oferă, chiar dacă modul și ritmul în care sunt făcute lucrurile sunt diferite. 
  • Să fiu cu adevărat recunoscătoare pentru ceea ce am.
  • Să înțeleg că tot ceea ce am astăzi, mâine poate să nu mai fie sau să se schimbe nu tocmai în beneficiul meu. 

 

Pe scurt, am trecut prin toate stările în aceste săptămâni și, până la urmă, realizez că perioada aceasta m-a scos din zona de confort cu scopul de a fi mai adaptabilă, de a vedea, în cazul meu, plusurile înaintea minusurilor, de a mă împinge de la spate să pot un pic mai mult de fiecare când am spus că nu mai pot. 

 

 

Vouă cum v-au fost aceste săptămâni? Cum ați trecut peste schimbare? 

 

 

 

 

 

 

Despre perioada de izolare mai puteți citi:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *