Mi-e dor de sărbătorile de iarnă ale copilăriei mele

Publicat in 20 decembrie 2016

Craciun acasa

 

 

În preajma Crăciunului devin nostalgică și mă cuprinde un dor nebun de copilărie, de casa de acasă și de toți cei dragi. În fața ochilor îmi defilează imagini rupte parcă dintr-o altă viață, dintr-o poveste … An de an, de Crăciun, sunt aceleași frânturi din copilărie, aceleași amintiri care mă îndrumă spre casă și mă împing cu dor în brațele părinților și ale bunicilor. Sunt norocoasă că-i am!

Stăteam la bloc într-un oraș mic de la polul frigului. Mi-e dor să-i văd pe vecini de pe geamul de la bucătărie cum își băteau covoarele pe bară, aceeași bară pe care făceam acrobații și ne certa vecinul de la 3 c-om scoate-o din rădăcini.

Mi-e dor de tăiatul porcului la bunici. Mirosul de şorici era momentul meu mult aşteptat. Bunicul mi-l alegea cu grijă şi-i punea un praf de sare cât să-i sublinieze gustul. Toată lumea roia în jurul porcului, dar parcă tot eu eram buricul pământului. Cât răsfăţ!

Mi-e dor să simt cum mă loveşte frigul în piept, cum mi se lipesc nările şi-mi îngheaţă genele. Erau ierni şi cu -25 de grade, dar gradele nu se simţeau pe pârtie şi nici zăpada topită până la piele. Veneam acasă cu cele 3 rânduri de haine ude şi mă lipeam de soba de teracotă. Nicăieri nu era mai cald decât acolo … la mama.

Mi-e dor să mă duc cu lista la cumpărături. De pe la vreo 7 ani eu făceam cumpărăturile de sărbători. Mă cunoşteau toate doamnele de la magazin şi de la piaţă. Mergeam şi de 10 ori pe zi să cumpăr câte ceva şi mi se părea că am o responsabilitate fantastică. Ştiam că numai cu ajutorul meu poate mama să facă bunătăţi. La finalul muncii, mă răsplătea cu ceva de pus în puşculiţă. Erau bani munciţi, dom’le :)!

Mi-e dor de mama neobosită care făcea casa lună și bec și, uneori, o lua de la capăt cu o zi înainte de Crăciun pentru că același vecin de la 3 îşi propunea să facă lună și bec hornul și să ne ningă cu funingine. Mi-e dor de mirosul de prăjituri din miez de noapte. Atunci avea timp să le facă, pentru că lucra în schimburi.

Mi-e dor de Ajunurile în care ştiam că urmează să vină Moşul în carne şi oase. A venit şi după primele mele 6 ierni, dar nu cu aceeaşi magie. Mi-e dor de emoţia ce-o simţeam când îl credeam pe Moş cu mine în casă, când tata bocănea în masă şi-mi zicea că acum sigur e Moş Crăciun care deschide geamul de la cameră pentru a-mi pune cadourile sub brad. Îmi era frică să-l întâmpin singură pentru că îmi părea a fi un tip mare şi dur. Îi luam pe ai mei de mână să mă ducă să-l văd. Şi nu-l prindeam niciodată asupra faptului! Mă repezeam apoi la geam să-i văd sania trasă de reni şi nici pe aia nu apucam să o văd. Din braţele alor mei parcă vedeam uneori sania undeva departe, pe cer. An de an scenariul era altul, dar fiecare născocire a părinţilor mei sădea în mine emoţii şi vise inocente. Mi-e dor de Crăciunurile văzute prin ochi de copil inocent!

Mi-e dor de Moşul care ne bătea cu toiagul în uşă. Îmi aduc aminte că îmi era frică să-i deschid. Voia să îi spun poezii şi mie îmi tremura glasul. Nu înţelegeam de ce părea atât de tânăr şi de ce purta cercei.

Mi-e dor să merg la colindat cu vară-mea în seara de Ajun. Băteam doar la uşa celor pe care-i cunoşteam şi ne erau dragi. După înşiruirea de reprezentaţii artistice, ne strângeam la căldură şi ne număram banii. Erau primii noştri bani munciţi cu sudoarea corzilor vocale (talentul lipsea cu desăvârşire, dar nici nu era important).

Mi-e dor de plăcintele bunicii. Nimeni nu le face mai bune decât ea! Bunica nu-mi putea rezista chiar dacă avea cămara plină cu de toate. Cea mai îmbietoare aromă era cea de bucte proaspăt scoase din cuptor.

Aproape fiecare Revelion l-am petrecut cu bunicii. După ce-am mai crescut, aveam voie să ciocnesc cu câte un deget de bere fără alcool. Mă simţeam om mare! Mi-e dor să mă îngrămădesc în pat, la picioarele lor şi să sorb fiecare minut din programul de la televizor.

Mi-e dor şi de bunica cealaltă, mama mamei mele şi, oarecum, a noastră, a tuturor celor din familie. Este singură de când o ştiu. Bunicul a murit cu câteva luni înainte să mă nasc. E cea mai energică femeie pe care o cunosc, mereu prezentă atunci când unul dintre noi are nevoie de ea.

Mi-e dor să adorm cu luminiţele de Crăciun care mi se jucau pe faţă. Bradul era la mine în cameră, faţă în faţă cu patul. Mi se părea că-mi veghează somnul. O rugam pe mama să nu le stingă. Să le lase să cânte şi să danseze că nu mă deranjează şi chiar dacă mă mai trezesc, a doua zi nu merg la şcoală. Îmi făcea pe plac, dar noaptea se strecura în cameră să le închidă ca să am somnul lin.

 

Sunt câteva frânturi din sărbătorile copilăriei mele. Mi-e dor de acea perioadă! Sunt amintiri care-mi revin clar, parcă le-aş fi trăit ieri şi altele care sunt în ceaţă, trăite parcă de altcineva, într-o altă viaţă.

 

Care sunt amintirile voastre care vă revin cu drag atunci când vă gândiţi la sărbătorile de iarnă ale copilăriei voastre?

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, vă invit să le distribuiţi la prieteni şi să daţi like paginii de Facebook şi/sau să vă abonaţi la newsletter-ul blogului. Pentru un plus de inspiraţie, încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

 

 

 

Sursă foto: Pinterest.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *