Mama (lui) de sacrificiu

Publicat in 24 martie 2018
Photo by Cristian Newman on Unsplash

 

Ai devenit mamă. Noul tău rol a venit la pachet cu sentimente contradictorii, cu fericire, împliniri și bucurii nemăsurate, cu iubire pe care n-ai mai simţit-o până acum și fiori nemaiîntâlniți. Timpul a trecut prea repede şi puiul tău a crescut, dar viața ta nu pare să mai fie cum era înainte ca el să se nască. Undeva, cumva, cândva te-ai uitat tu pe tine. Nu te mai îngrijești. Părul îți este mereu nearanjat. Nu te mai machiezi. Nici nu mai știi de câtă vreme nu ai purtat tocuri și o rochie feminină. Nu mai faci nimic din ceea ce-ți făcea plăcere. Nu mai faci nimic pentru tine. Îți spui că tu nu mai contezi, că puiul tău de om are întâietate, că așa trebuie să fie. Ai devenit resemnată, dar oarecum nefericită, nemulțumită de ceea ce vezi în oglindă, de ceea ce simți vis-a-vis de tine.

Te sacrifici, deși nu ți-o cere nimeni. Îți canalizezi toate resursele spre copilul tău. Nu-i nimic anormal să-ți dorești ce-i mai bun pentru copil, dar normalitatea ține de echilibru. Nu-i normal să te gândești doar la propria persoană, dar nici să te anulezi pe tine, să renunţi la toate lucrurile care ţin de tine ca om, ca femeie.

 

Sacrificiul mamei

 

Te sacrifici pentru fericirea copilului tău, pentru ca lui să-i fie bine. Crezi că dacă sacrifici tot ce ai şi tot ce eşti, el va fi fericit şi împlinit. Nu concepi să nu fie aşa. Nu iei în calcul ca el să aibă vreo suferinţă. Dar iei în considerare faptul că unele lucruri nu depinde de tine?

De câte ori nu ai auzit din gura altor mame: „Nu trebuie să fii supărat. Tu ai totul! Tot ce-ţi doreşti. Alţii n-au nici pe sfert cât ai tu”; „Am stat cu tine, am renunţat la carieră şi tu ce faci? Mă laşi şi pleci?”. Dar supărările ori nemulţumirile nu vin doar din lipsurile materiale şi nu sunt direct condiţionate de sacrificiile pe care le-ai făcut. Tu îi induci ideea că fericirea stă în tot ceea ce posedă, ce are din punct de vedere material, de tot ceea ce i-ai oferit ca resursă materială ori de timp. El va continua să-ţi ceară, tu vei continua să îi oferi, pentru că vrei să-l vezi fericit, nu? Dar ce se întâmplă când un munte de jucării nu-l vor face fericit? Cum va fi atunci când el îşi va dori să fie independent şi tu îţi vei dori să-l ţii lângă tine? Ce se va întâmpla atunci când tu, conştient sau inconştient, vei dori să-i trasezi un viitor raportat la sacrificiile tale şi el îşi va dori să-şi croiască propriul drum? Cu ce vei încerca să-i cumperi fericirea?

Uite aşa, creăm spirale din care nu mai găsim ieşirea. Tu te sacrifici, îi cumperi, îi oferi, dar el tot este nemulţumit. Tu devii nefericită şi nu ştii de ce el nu simte fericirea pe care tu i-ai impus-o. Îi reproşezi sacrificiul şi toate eforturile. El, obligat să se simtă fericit, îţi va ascunde ceea ce simte cu adevărat. Se va simţi neînţeles. În loc să aveţi relaţia apropiată şi deschisă pe care ţi-o doreai, ridici bariere invizibile. În loc să creşti un copil independent, încrezător şi dornic să-şi atingă visele, rişti să zgudui relaţia voastră, îl obligi să-şi mototolească visele şi să şi le arunce la gunoi, pentru că îţi este dator din punct de vedere moral şi nu vrea să te supere.

Copiii noştri se nasc nu pentru că şi-au dorit, ci pentru că noi ni i-am dorit. Noi ne-am dorit să ştim ce înseamnă să fim părinţi, să dăm viaţă. Eforturile, sacrificiile, renunţarea la carieră şi la propria persoană sunt alegeri personale. Nu sunt lucruri pe care ni le cere copilul. Noi alegem să facem lucrurile într-un fel sau altul. Poate că uneori alegerile noastre sunt condiţionate de factori care ne depăşesc, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne punem copiii pe altarul sacrificiului.

Sunt imediat 3 ani de când stau acasă cu fetiţa mea. În tot acest timp, am renunţat la propuneri interesante de job-uri, dar nu am făcut-o prin prisma sacrificiului, ci am considerat că, pentru o perioadă, cariera poate aştepta. Nu am renunţat la ideea de a munci, dar mi-am propus să o adaptez conform nevoilor mele, pentru că este o nevoie să fiu cu copilul meu. Vreau să-i fiu aproape, să petrecem timp împreună, dar vreau şi să mă simt împlinită pe plan profesional. Îmi doresc şi viaţă socială, şi timp petrecut doar cu soţul şi momente doar cu mine. În viaţa de zi cu zi, caut echilibru între toate acestea, dar fără să strecor pe undeva noţiunea de sacrificiu.

 

Sursă foto: Pixabay

Răsplata copilului

 

Cel mai probabil, aţi auzit părinţi cu copiii mari spunând: „La câte am făcut pentru tine, tu aşa mă răsplăteşti?”; „Prin câte am trecut pentru tine, tu nici un telefon nu-mi dai?”; „Uite ce comportament ai după câte sacrificii am făcut să-ţi fie ţie bine?!”.

Iubirea necondiţionată faţă de copil presupune acţiuni total dezinteresate, însă, adesea, părintele aşteaptă ceva în schimbul sacrificiului lui. Îşi setează nişte aşteptări pe care copilul trebuie să le atingă pe măsură ce creşte: să aibă note bune la şcoală, să fie politicos, să nu le iasă părinţilor din cuvânt, să le dea „o cană cu apă la bătrâneţe”, să le ofere atenţie în mod constant, să urmeze cariera devenită tradiţie în familie, etc. Până la urmă, toate lucrurile acestea nu au nimic negativ, însă devin nişte datorii morale pe care copilul trebuie să aibă grijă să le împlinească, iar atunci când nu o face, cineva va avea grijă să i le reamintească. De aici izvorăşte sentimentul de vină, ştirbirea personalităţii şi alegerea unui drum împotriva voinţei: „Nu pot face ce-mi doresc, pentru că mama a făcut multe pentru mine şi trebuie să o ascult”; „Nu pot deveni pictor, pentru că ai mei s-au sacrificat pentru mine să devin medic”, „Nu pot să devin pompier, pentru că i-al face de ruşine pe ai mei”, etc. Vrem, nu vrem, toate reproşurile subtile legate de sacrificiile făcute sunt nişte menite să manipuleze, să ne constrângă copiii.

 

Adultul crescut cu sacrificii

 

Ce se întâmplă la maturitate cu copiii crescuţi pe altarul sacrificiului? Aceştia vor pretinde acelaşi tratament din partea partenerului: „tu trebuie să-mi dai, să-mi faci”. Vor aştepta de la celălalt să ofere. Şi ce se întâmplă dacă partenerul nu o face? Atunci, cel mai probabil, vor încerca să se impună, să-şi constrângă partenerul să se comporte aşa cum îşi doresc. Dacă acest lucru nu se întâmplă, îşi vor părăsi partenerul pe ideea că nu este persoana potrivită, că nu îi merită. Şi dacă îşi găseşte partenerul dispus să se sacrifice? Fericirea va fi de scurtă durată şi în acest caz, spun psihologii, pentru că şi cel care se sacrifică are o limită a răbdării. Inevitabil, vor apărea reproşurile, nemulţumirile şi certurile.

Cunosc un bărbat a cărei mamă îi făcea cartofi prăjiţi în creierii nopţii la comanda odorului, îi curăţa pantofii, îi făcea patul şi toate celelalte. Dar când odorul şi-a luat zborul şi s-a implicat într-o relaţie serioasă, femeia de lângă el n-a vrut să le mai facă pe toate astea. Adică, cum? Ea să trudească zi lumină şi el să se joace pe calculator? Ce ziceţi? A ţinut relaţia? Ea s-a terminat când el a început să insiste cu „E treabă de femeie asta”, „Mama aşa făcea? Tu de ce nu faci?”. Bineînţeles că acest tip de comportament nu se aplică doar în cazul bărbaţilor.

 

Îmi iubesc copilul, dar mă iubesc şi pe mine

 

Îmi iubesc copilul aşa cum nu se poate explica în cuvinte. Vreau să-i dau aripi să viseze şi resurse să-şi atingă visele, dar vreau să mi le realizez şi pe ale mele. Vreau să înveţe de la mine lecţia iubirii de sine, pentru că numai un părinte fericit şi împlinit poate creşte un copil fericit şi cu încredere în sine. Vreau să fiu un model pentru copilul meu, nu un reper de „nu vreau să ajung ca mama”.

Nu aleg să-i ofer copilului modelul „Ori tu, ori eu”, cu unul mai sănătos în care amândoi contăm, şi el, şi eu. Aleg să-mi învăţ copilul că la noi în casă fiecare are sentimente, nevoi şi fiecare membru al familiei este important. Eu, adultul, îmi conştientizez nevoile şi emoţiile şi îmi ajut şi copilul să o facă. Nevoile copilului meu sunt prioritare, dar asta nu înseamnă că mi le anulez pe ale mele, ci aştept momentul potrivit să mi le împlinesc. Pe măsură ce copilul meu va creşte, îmi doresc să înţeleagă că este normal ca şi el să renunţe la propriile nevoi în favoarea alor mele. Asta nu înseamnă că face vreun sacrificiu sau că sunt o mamă denaturată. Aleg să o privesc ca pe o lecţie de empatie, de altruism. De exemplu, dacă îmi doresc să particip la un eveniment, la un curs ori dacă vreau doar să beau o cafea cu o prietenă, îi spun copilului ce urmează să fac şi îl pregătesc din timp pentru asta. Copilul devine nemulţumit în clipa în care trebuie să ies pe uşă, începe să plângă, să ţipe, să-mi ceară să rămân cu el. Nu voi renunţa la planul meu din cauza comportamentului lui. Îi voi explica de ce trebuie să plec, îi voi spune când mă întorc şi îl voi asigura că voi fi cu el în restul zilei. Până la urmă, binele nostru şi al familiei noastre ţine (şi) de echilibru.

 

 

Dragă mamă, fă alegeri, nu sacrificii!

 

Photo by Alexis Fauvet on Unsplash

 

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, vă invit să daţi like paginii de Facebook şi/sau să vă abonaţi la newsletter-ul blogului. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *