Lecţii pe care le-am învăţat de la fetiţa mea de doi ani

Publicat in 23 mai 2017

aniversare

 

 

Era duminică. Ceasul arăta ora 6:00 fix. Până la 9:00 am așteptat pe marginea patului. Bunica a avut dreptate. Antonia urma să se nască de ziua ei, în 24 mai. Pentru ea a fost cea mai mare mândrie ca strănepoata ei, fiica primei ei nepoate, să vadă lumina zilei şi să îşi sărbătorească ziua de naştere în aceeaşi zi cu ea.

Am tras pe mine o rochie roşie şi am plecat spre spital. Era o zi frumoasă de primăvară aşa cum nu sunt multe în Luxembourg. Pe străzi era linişte. Nu auzeam decât inima cum îmi bate în piept de emoţie. Era ziua care îmi schimba viaţa. Nu ştiam încă cum, dar eram nerăbdătoare să o primesc în braţele mele pe cea cu care mi-am împărţit corpul timp de 9 luni. La 17:23 s-a născut Antonia Maria, o mână de om care m-a umplut de sentimente necunoscute până atunci. Antonia a fost numele care ni s-a lipit de suflet atât mie, cât şi tatălui ei. Maria este numele bunicii mele din partea mamei.

De atunci şi până acum au trecut 2 ani. Nu ştiu când şi nici nu mai reţin exact cum a zburat timpul. Sunt momente pe care le-am uitat şi sunt altele pe care mi le amintesc ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Dacă aş avea puterea necesară, aş construi o cameră extrem de protejată în care să aşez cu migală fiecare clipă a noastră, fiecare moment de când am născut-o şi până nu voi mai fi. De asta îmi este foarte frică: să nu uit! Aş păstra în camera aia mirosuri, priviri, gesturi, cuvinte, imagini şi tot ceea ce mi-ar da siguranţa că nu îi voi uita mirosul de bebe, primul dinte, primele cuvinte stâlcite, prima privire galeşă sau primul zâmbet care mi-a înseninat privirea.

Sunt doi ani întregi în care am fost lângă ea în fiecare zi şi în fiecare noapte. Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că a aranjat lucrurile în aşa fel încât să am această şansă. Cred că am profitat de ea din plin. Aceşti doi ani mi-au dat şansa să cresc şi eu lângă ea, să greşesc, să îmi văd greşelile şi să învăţ din ele. Am ştiut că este menirea şi datoria mea de mamă totodată să îmbrac haina mai multor personaje pentru a o ghida să fie femeia de mâine. Ştiam că-i voi fi pilon de sprijin, ghid, povăţuitor, umărul pe care va putea să plângă, însă nu ştiam că ea, după abia doi ani, fără intenţie, mă va învăţa să fiu mai matură, mai bună şi mai conştientă de ceea ce am în jurul meu. Prin ceea ce face, prin ceea ce îmi transmite, prin ceea ce mă face să simt îmi dă adevărate lecţii de viaţă. Pe câteva dintre acestea le găsiţi mai jos descrise aşa cum le simt eu.

 

Lecţia răbdării

Înainte să fiu mamă mereu am spus că răbdarea nu este punctul meu forte. Venirea Antoniei pe lume mi-a arătat că am rezerve de răbdare bine ascunse. Am apelat la ele din primele ei zile de viaţă când reprizele ei de somn erau mai ceva decât tortura cu picătura chinezească. Era dificil să adoarmă şi extrem de uşor să se trezească. Am avut răbdari nebănuite şi atunci când mâncarea zbura pe pereţi, când apa era turnată pe jos să o vedem cum curge, când plânsetele nu se opreau, când masa de schimbat era dată cu acid şi nu puteam schimba scutecul, ş.a.m.d. Dacă stau bine să mă gândesc chiar şi crizele ei de furie au avut o influenţă pozitivă asupra mea. Am învăţat că răbdarea o cultivi, o creşti, ţi-o impui.

Să-mi îngădui să fiu imperfectă

Am fost şi sunt un om organizat. Îmi place ca fiecare lucru să aibă locul lui, casa să fie curată, coşul de rufe gol, chiuveta lustruită şi geamurile ca oglinda. Cred că dintotdeauna am fost perfecţionistă, poate prea atentă la detalii pentru gustul unora. În aceşti doi ani am învăţat că nu voi primi nici medalii şi nici nu mi se vor construi statui pentru că rufele sunt spălate ori podeaua este zilnic lustruită. Am învăţat că maşina de spălat vase salvează mamele din mâinile depresiei şi hainele se pot spăla de două ori dacă prima dată au fost uitate în maşină … timp de două zile. Am învăţat să nu mă mai înfurii atunci când nu apuc să fac curăţenie timp de 3-4-5 zile ori când geamurile nu-s spălate de 2 luni. Am învăţat că momentul prezent nu se mai întoarce, iar copilul meu nu aşteaptă să-mi termin eu treaba pentru a-l lua în braţe. Pentru nicio treabă casnică nu mi se va ridica statuie, însă pentru momentele cu ea ştiu că voi fi răsplătită cu cea mai pură şi necondiţionată iubire.

Să gândesc mai mult şi să judec mai puţin

Înainte să fim părinţi, câţi dintre noi nu le-am aruncat priviri piezişe celor care îşi culegeau copiii de pe jos din supermarket?! Câţi nu am judecat o mamă care îşi proteja excesiv puiul?! Câţi nu am avut gânduri dezaprobatoare vis-a-vis de copilul care sărea în toate bălţile răsărite după ploaie smucindu-se din mâna tatălui lui?! Eu recunosc. Judecam pripit în gândul meu în multe dintre situaţii. Experienţa de mamă m-a învăţat să gândesc înainte să lansez o judecată. Niciodată nu ştim ce se ascunde în spatele unui pantalon rupt, unui copil „îmbrăcat” în noroi ori în sufletul unei mame obosite.

Să fiu un exemplu

De-a lungul celor doi ani am avut o umbră mică în permanenţă: unde eram eu, era şi Antonia. Iniţial, în cărucior, în braţe sau în sistemul de purtare. Apoi, mă urmărea târâş prin casă până când a descoperit că se descurcă să o ia la fugă în mâini şi în genunchi. Apoi, a descoperit că vede lumea altfel din picioare şi s-a hotărât să-i coopteze pe pereţi ca susţinători în noua aventură. Când a prins încredere, nu m-a mai scăpat din priviri nicio secundă. Eu am descoperit că umbra mea mică e un actor desăvârşit de pantomimă: ce făceam eu, hop şi ea. Şi gesturile sunt doar un prim pas! Ştiu că noi, părinţii ei, suntem cei pe care-i va lua drept exemplu. Suntem datori să ne îmbunătăţim versiunile, să ne reprimăm porniri nelalocul lor şi mâine să fim oameni mai buni decât suntem astăzi pentru că, prin copiii noştri, modelăm generaţiile viitoare.

Iubirea nu are definiţii sau unităţi de măsură

Îmi place să cred că fiecare om care trece prin viaţa noastră lasă o urmă într-un fel sau altul. Însă, nimeni în lumea asta nu m-a învăţat să iubesc mai intens şi mai necondiţionat decât copilul meu. Ea mi-a dat cea mai preţioasă lecţie legată de iubirea necondiţionată: mă iubeşte indiferent de momentul zilei ori de dispoziţia pe care o am. Împarte iubire inocentă în jurul ei prin zâmbete dulci, priviri galeşe şi mângâieri delicate însoţite de câte un „dagă, dagă”. V-am spus că mă topesc atunci când mă prinde cu mâinile ei mici şi fine de după gât şi mă pupă rostind un „muuuaaa” prelung? Exact aşa arată iubirea de care vă povestesc.

Lucrurile cele mai simple îi dau vieţii cel mai mare sens

În ultimii doi ani am învăţat să fiu mai pozitivă, să văd partea plină a paharului sau doar stropii care încă se mai preling pe el. Nu există zi fără stropi de fericire. Până la urmă, fericirea ne-o facem cu mâinile noastre! Dacă a spart o farfurie, mi-am zis că a mai învăţat o lecţie. Dacă a plouat o zi întreagă, am ieşit afară să vedem cum „plooo”, ce senzaţii ne dau stropii de ploaie. Dacă a fost bolnavă, m-am bucurat că braţele mele au liniştit-o. Dacă a făcut o criză de furie, m-am bucurat că am mai făcut un pas înainte spre autocontrol. Ea se bucură când vede un câine ori o pasăre zburând. Este toată un zâmbet atunci când alunecă pe tobogan ori când cineva îi zâmbeşte pe stradă. Un copil găseşte fericirea în cele mai improbabile lucruri. De ce nu am încerca să facem şi noi la fel?!

Să învăţ din greşeli, să iert şi să uit

Nimic nu mi-a rupt sufletul mai tare decât greşelile pe care le-am făcut cu ea, greşeli pe care le-am conştientizat şi le-am trecut pe lista cu „Aşa NU”. Niciun om nu-i perfect, cu atât mai puţin mamele nedormite şi chinuite de furtunile de hormoni. Am învăţat să mă iert pe mine şi să mă învinovăţesc mai puţin.

Aţi văzut cât de uşor se iartă copiii între ei? Cât de uşor uită că unul l-a împins pe celălalt ori că l-a lovit cu voie sau fără? Este o lecţie pe care copiii noştri ne-o dau de câte ori se iveşte ocazia. Înainte să fiu mamă ziceam că iert, dar nu uit. Acum iert şi uit pentru că aceasta este atitudinea corectă, cea care îmi lasă sufletul lejer, pregătit să avanseze, să meargă cu optimism înainte.

Există un buton de pauză. Chiar şi unul de stop

După anii copilăriei, somnul nu a mai reprezentat o prioritate pentru mine. Mi se părea că un somn bun dupămasa este o pierdere de vreme şi mă gândeam la toate lucrurile pe care le-aş putea face în timpul ăsta. Parţial, încă mai am aceste idei. Spun parţial pentru că, între timp, copilul meu mi-a arătat că o pauză pentru mine sau chiar un stop binemeritat la plăpumioara face bine tuturor. În momentele când sunt foarte obosită, devin şi irascibilă, iar acest lucru nu este în beneficiul nimănui. Am învăţat că nu arde nimic dacă mă bucur de o pauză pentru mine chiar dacă cina nu-i făcută ori praful nu e şters. Parcă lumea arată altfel la trezire.

Pauzele nu sunt numai pentru mine. Sunt pentru noi. Să ne bucurăm împreună de ceea ce avem în jur. Aşa cum Antonia analizează atent insecte, păsări, fluturi, flori, avioane, aşa şi eu am învăţat să respir adânc, să nu mă gândesc la nimic … să iau o pauză de la tot ceea ce ar trebui să fac şi să mă bucur de descoperirile ei. Pe de altă parte, recunosc că este un capitol la care am încă mult de muncă … eu cu mine.

Preţul nu face valoarea

De câte ori nu v-aţi gândit care jocuri şi jucării sunt cele mai bune pentru copilul vostru? Care-i stimulează cel mai mult dezvoltarea? Care l-ar atrage?Care i-ar plăcea? Cred că v-aţi convins că multe jucării reprezintă bani aruncaţi pe fereastră, un fel de hrană a ego-ului personal pentru că, de fapt, copilul preferă oalele, lingurile, papucii de casă, bigudiurile, bolurile şi alte lucruri pe care le aveaţi deja la îndemână. Şi aşa am mai primit o lecţie de viaţă: nu tot ce-i scump este şi interesant ori valoros, nu tot ceea ce credem noi că este necesar are cu adevărat o utilitate.

Astăzi nu se mai întoarce

Sunt omul cu planurile şi nu cred că lucrul acesta se va schimba vreodată. Deocamdată este în curs de ameliorare. Sunt sigură că Antonia nu se gândeşte că vine weekend-ul ori concediul. Nu se gândeşte nici că ne mutăm ori că nu am dat cu aspiratorul de 4 zile. Ea trăieşte în momentul prezent. Bineînţeles că nu ar fi cazul să renunţ complet la planuri. ADN-ul meu nu ar putea coopera. Însă, Antonia mă învaţă să trăiesc mai mult Astăzi decât Mâine, să mă bucur pentru ceea ce am şi pentru ceea ce pot face Astăzi. Mâine, peste 2 luni ori peste altele 5 sunt frânturi de timp care nu reprezintă nimic sigur, concret. Ele pot să nu mai vină, dar Astăzi este aici.

Am învăţat să acord mai puţină importanţă trecutului şi viitorul. Să trăiesc mai mult şi mai bine în prezent. Să nu mă mai plâng pentru ceea ce aş fi putut să fac şi să mă bucur de ceea ce pot face acum, în momentul prezent.

Să am mai multă încredere în mine

Nu cred că sunt singura mamă care s-a întrebat: „Sunt o mamă bună?”. De multe ori am avut senzaţia că nu fac suficient şi mă frustra timpul ăsta comprimat, care nu-mi acorda ore în plus pentru a reuşi să fac tot ceea ce mi-am propus. Am avut temeri care îmi conturau scenarii. În aceşti doi ani am trecut prin multe momente de incertitudine şi am avut multe dileme în privinţa decizilor legate de Antonia. Mi-au trebuit doi ani să mă accept aşa cum sunt şi să mă apreciez pentru ceea ce am reuşit să fac. Mi-a trebuit mult timp să înţeleg că n-au fost puţine obstacolele şi momentele dificile care ne-au fost date să le traversăm. Fiecare noapte nedormită, fiecare ragadă, fiecare puseu, toată perioada diversificării, primii paşi, alegerea creşei au fost câteva dintre episoadele care mi-au consolidat încrederea în mine ca mamă. Am învăţat că perfecţiunea nu există, deci ar fi o utopie să o vizez. M-am lăsat convinsă de sentimentul că am făcut tot ceea ce am putut în limita resurselor disponibile şi poate, uneori, chiar peste ele. Mi-am lăsat instinctele să dezvolte această încredere de care aveam atâta nevoie. Astăzi mă asum fix aşa cum sunt. Şi sunt aşa cum ea are nevoie să fiu. Îi mulţumesc ei pentru o bună parte din ceea ce sunt astăzi!

Lumea văzută prin ochii ei arată diferit de ceea ce ştiam eu până acum doi ani. Nu vreau ca toate ideile mele preconcepute, ca toate fricile şi obiceiurile proaste să-mi fure din copilăria ei. Nu vreau să-i ştirbesc copilăria, inocenţa şi entuziasmul. Nu vreau să o îngrădesc cu ideile pe care le-am adunat de-a lungul timpului. Nu vreau să simtă că are standarde de atins ori aprecieri de cumpărat. Vreau să se simtă liberă, să fie fericită, să ştie că poate să aleagă, că-i sunt mamă, nu judecător, că o iubesc mai presus de toţi şi de toate.

De ziua ei mi-aş dori să simtă, aşa cum poate ea mai bine, tot ceea ce vreau să îi transmit: că e iubită, că sunt şi voi fi lângă ea indiferent de ceea ce simte ori face, să fie sinceră şi autentică, visele să-i fie inepuizabile şi zâmbetul mereu la purtător, să păşească cu încredere indiferent de drumul pe care-l apucă … Dar până îşi alege drumul, îi doresc să aibă o copilărie fericită, să creştem frumos împreună şi să creăm amintiri de nepreţuit.

La Mulţi Ani veseli, minunea mea cu ochi albaştri!

lectii de viata

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, vă invit să le distribuiţi la prieteni şi să daţi like paginii de Facebook şi/sau să vă abonaţi la newsletter-ul blogului. Pentru un plus de inspiraţie, încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Comentarii

  1. Elena a zis

    Cat de frumos si adevarat ai scris!!! Mi-ai smuls niste lacrimi! La multi ani fetiței noastre! La multi ani tuturor copiilor pana la urma si nu in ultimul rând noua mămicilor !???

    • admin a zis

      Mulţumesc! Mă bucur că mesajul a fost primit aşa cum mi-am dorit să îl transmit … cu emoţie. Şi da, la mulţi ani tuturor copiilor :*.

  2. Elena a zis

    Scuze am vrut sa zic” la multi ani fetiței voastre ” dar m-am regăsit prea mult pe mine in ceea ce am citit si poate de aici greseala. Pupici!

Alte referințe

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *