Încă mai cred în oameni

Publicat in 6 iunie 2017

speranta, iubire, credinta

 

 

 

 

Cu toții cred că am fost dezamăgiți măcar de o persoană care ne-a trecut prin viață. Cu toții am auzit măcar o dată, indiferent dacă credem sau nu, că trăim într-o societate bolnavă în care oamenii nu mai au cuvânt, principii, moralitate, bun simț, că acțiunile lor sunt mânate doar de propriul bine fără a avea cea mai mică urmă de considerație față de cei din jur, că orice bine pe care altcineva ni-l face nu e gratuit ori fără scop.

În ultimii ani am învățat două lucruri: să nu generalizez și să reduc din așteptări. Nu-mi place să bag oamenii în aceeași oală și, cu atât mai puțin, pe baza unor criterii superficiale, născute din idei preconcepute. Nu semănăm unii cu alții pentru că suntem unici, diferiți fiecare în felul nostru. Am fost băgată, nu o dată, în oala cu generalizări și am simțit că mi se face o nedreptate. Am simțit că sunt un număr, parte dintr-o statistică, nu un om cu propriile idealuri și principii. Cât despre așteptări, cu cât am mai puține, cu atât dezamăgirile sunt mai mici și câștigul meu e mai mare. Din păcate, aceasta este partea care nu îmi iese întotdeauna.

Aşa cum viaţa mi-a scos în cale oameni care m-au dezamăgit, la fel am întâlnit şi OAMENI care m-au făcut să cred că încă există bunătate şi altruism. Am să vă povestesc trei cazuri recente care m-au făcut să mă gândesc la o binecunoscută expresie în limba engleză (în română sună cam trasă de păr): Faith in humanity restored!” 

Nişte oameni altruişti şi cu suflet sunt vecinii noştri, un cuplu trecut de 50 de ani. De când ne-am mutat au fost foarte săritori şi de ajutor. Cam singurii pentru că restul vecinilor abia salută. De când s-a născut Antonia parcă s-au transformat în perechea de bunici numărul trei. Îi aduc cadouri de ziua ei, de Paşti, de Crăciun ori îi oferă ceva fără motiv, pentru că, pur şi simplu, s-au gândit la ea când erau în magazin. Pe mine m-au copleşit toate atenţiile astea şi chiar nu am ştiut cum să le iau, cum să reacţionez. Nu am vrut să le cumpăr ceva în schimbul atenţiilor lor pentru că mi se părea prea rece, prea ca un schimb de mărfuri. Din când în când, i-am mai răsfăţat cu câte ceva dulce făcut cu drag ori le-am mai adus lucruri tipic româneşti. Anul acesta i-au adus Antoniei de ziua ei o poşetuţă care îi cântă la mulţi ani atunci când o deschide. În poşetuţă era şi o sumă de bani. Ei bine, acolo m-am blocat. Îmi este peste mână să accept bani. I-am întrebat de ce fac toate astea. Răspunsul l-am primit cu lacrimi în ochi: „Pentru că o iubim. O iubim şi pe ea, şi pe voi”. Am muţit. Vă zic sincer că în 30 de secunde am simţit atâtă căldură umană cât nu am simţit în 5 ani de locuit în Luxembourg.

 

de mana

A doua situaţie care m-a lăsat cu inima plină şi zâmbetul pe buze s-a întâmplat online, într-un schimb de email-uri pe care l-am avut cu o persoană pe care nu am văzut-o niciodată. Îi căutam Antoniei creşă pe când ne întoarcem în România. Între timp am renunţat la ideea să o duc la creşă imediat după ce ne întoarcem, însă despre asta vă povestesc altă dată. Găsisem două creşe care îmi păreau ok. Mi-am zis că le voi departaja în funcţie de meniu. La una dintre ele nu mi-a mai răspuns nimeni la email ori la telefon nici până în ziua de astăzi, dar nu mi-a părut foarte rău pentru că cea care s-a dovedit a fi mai promptă îmi trezise şi o mică preferinţă. Am vorbit la telefon cu managerul pe partea de marketing. A fost foarte deschisă să-mi trimită meniurile cu precizarea că sunt mai mult adaptate copiilor de grădiniţă decât celor de creşă. Am pornit pe ideea compromisului. Mi-am spus că trebuie să fac compromisuri pentru că la nicio creşă meniul nu va fi ca cel de acasă. Apoi, m-am consolat şi cu ideea că Antonia va sta la creşă până la ora prânzului, exceptând una, două zile când va mânca acolo şi la masa de prânz. Am primit meniurile şi am luat micurile dejun la puricat. Nici măcar unul sănătos. Nimic nutritiv! Nada! Rien! Niet! În fiecare dimineaţă se servea sfântul ceai, pâine cu unt şi caşcaval (o bombă de grăsimi saturate), pâine cu unt şi cu dulceaţă (aici ce-i nutritiv?!), cereale dulci şi frumos colorate (zahăr + coloranţi), pâine cu unt şi cu şuncă (mezeluri?!), pâine cu pate din comerţ, deci nu, merci. Bineînţeles că m-a cuprins indignarea. Şi de ce ar fi meniul ăsta potrivit pentru grădiniţă?! De fapt, de ce ar fi bun pentru cineva, fie cineva ăla copil ori adult?!

I-am răspuns doamnei la email în stilul meu caracteristic. Să nu vă imaginaţi că am făcut-o cu ou şi cu oţet, însă, în mod foarte civilizat, i-am spus că meniul mă dezamăgeşte şi i-am spus şi de ce. I-am spus că pot înţelege să existe scăpări, dar nu pe toată linia. Vă spun drept că mă aşteptam să primesc un răspuns prin care să fiu trimisă spre, către, în, la origini. Ei bine, răspunsul ei m-a lăsat mască. Mi-a spus că ştie că meniul nu e tocmai adaptat copiilor şi a încercat să ofere variante mai sănătoase, însă acestea costau mai mult decât este preţul actual şi s-a lovit de refuzuri. De aici am dedus că părinţii sunt cei care nu fost de acord (?!). Mi-a mai spus şi că mi-a trimis meniurile fiind convinsă că voi refuza creşa pe acest criteriu având în vedere că îi spusesem telefonic că alimentaţia Antoniei este o prioritate. Pe lângă răspunsul ei extrem de frumos şi de educat, mi-a recomandat o altă creşă, care, crede ea, s-ar plia în totalitate pe cerinţele mele. Şi nu s-a înşelat. Recomandarea ei este fix ceea ce căutam, dar, din păcate, nu am mai găsit locuri la creşa respectivă. Am fost atât de surprinsă de răspunsul ei încât am făcut print screen-uri cu schimbul de email-uri şi l-am trimis unor prietene. Încă se poate! Da, mai există oameni care acceptă critica şi rămân amabili şi educaţi în exprimare.

Un alt caz wow, în care faith in humanity a fost super restored. De curând, naşul meu şi-a lăsat portofelul în baia unei benzinării situată la zeci de kilometri depărtare de casă. Era dimineaţa devreme, el era obosit şi grăbit. Cineva i-a găsit portofelul şi a dat de veste pe Facebook. Dar naşul nostru nu are Facebook. Prin puterea share-ului, mesajul a ajuns la oameni care îl cunoşteau şi la alţii care locuiesc aproape de el. Cunoscuţii au început să încingă telefoanele şi necunoscuţii i-au bătut direct la uşă: „Ştiţi, am văzut mesajul pe Facebook. Nu locuiesc departe aşa că am venit să vă spun că cineva v-a găsit portofelul”. Şi au fost vreo 3 necunoscuţi care au făcut deplasarea. Să scurtez povestea, portofelul a ajuns la el intact, cu toţi banii şi cu toate actele.

Şi cum vă spuneam, încă mai cred în oameni!

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram

Sursa foto 1: Pexels

Sursa foto 2: Pixabay

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *