Gravida perfectă într-o lume (im)perfectă

Publicat in 21 mai 2019

 

Femeia perfectă, gravida perfectă, corpul perfect, mama perfectă, familia perfectă. Totu-i despre perfecțiune în zilele noastre, în special în social media, deși perfecțiunea nu există nici în viaţa reală şi nici în cea virtuală. Nu suntem trași la indigo în nicio privință şi nici nu există vreun standard real pe care ar trebui să îl atingem. 

Asta sunt eu. Acum 4 ani pe vremea asta. Mai aveam câteva zile până urma să cunosc singurul omuleț perfect (pentru mine, evident) din lumea asta. Am luat 38 de kilograme pe perioada sarcinii. Aveam o circumferință de vreo 120-130cm înainte să nasc. Nu mai reţin exact. Aveam picioarele umflate și mă încălțam cu niște șlapi numărul 41, cu arici. Eram toată pufoasă. Dar, în majoritatea timpului, mă vedeam și mă simțeam frumoasă. Simţeam că merg ca un elefant, dar nu mă vedeam a fi unul. 🙂

Am fost întrebată dacă rup frigiderul, dacă dorm în el, dacă îmi place să mănânc pentru doi. Am fost întrebată, în mod ironic, chiar peiorativ, dacă îmi place mâncarea. Îmi aduc aminte că un coleg de muncă m-a încurajat să-mi întreb ginecologul dacă e sigur că nu am gemeni, pentru că e imposibil să fiu atât de mare și de multă cu un singur copil în burtă. Am zâmbit și am mers mai departe. Ce-aş fi putut să fac?!

Nu am rupt frigiderul, dar mi-am autorizat mai multe deserturi decât de obicei. Silfidă am fost doar prin clasa a 9-a şi perioada aia a trecut repede. În rest, am avut întotdeauna o uşoară tendinţă de îngrăşare şi am o constituţie care nu-mi permite să fiu ca trasă prin inel. Mai există şi nişte factori genetici la mijloc. Mama a fost la fel însărcinată cu mine (a luat 40kg) şi şi-a revenit la formele iniţiale la scurt timp după naştere. Tot genetica ne-a ajutat să nu ne fie corpul brăzdat de sus până jos de vergeturi. Pe scurt, nu am fost gravida aceea considerată perfectă, care să pună numai burta şi din spate să arate ca un fotomodel.

Înainte de a-i impune unei femei însărcinate standarde; înainte de a-i adresa remarci şi a-i face diferite comentarii; înainte de a glumi cu ea pe seara aspectului fizic ori al oricărui alt aspect ce ţine de o gravidă, gândiţi. Gândiţi-vă că sarcina este o binecuvântare, dar vine cu stări de rău şi poate, în unele cazuri, cu stimă de sine scăzută, multe kilograme în plus, lipsă de sprijin, etc. Un „las’ că trece” ori „nu eşti nici prima şi nici ultima” nu ajută cu nimic după ce ochii v-au ieşit din orbite de mirare. Pe mine nu m-au consolat. „Nu contează cât ai pus! Cel mai important este ca bebe să fie bine”. Eu zic că cel mai important este ca mama şi copilul să fie bine. Sunt un duo inseparabil. Întrebaţi femeia cum se simte, nu îi livraţi concluzia înainte să-i daţi dreptul de a vorbi despre ea şi despre sentimentele pe care le.

Norocul meu a fost că am avut sprijinul omului de lângă mine. Nu mi-a spus nici că sunt grasă, nici deformată şi nici urâtă, deşi au fost zile în care m-am simţit şi aşa. Au fost zile în care m-am simţit vinovată, în care eram sătulă să dau răspunsul la întrebarea „Da’ cum ai reuşit să pui atât?”. Nu aveam energia necesară să îi explic fiecărui om că nu mă trezesc şi nu mă culc cu ciocolata în mână şi nici nu mănânc de 10 ori pe zi. Cui să îi explic cum se manifestă retenţia de apă? Cum să mă apuc de povestit romane despre aceeaşi retenţie de apă care mă făcea să am nişte dureri groaznice de picioare? Şi da, am mâncat şi ciocolată o dată la câteva zile, pentru că am simţit că este dreptul meu să o fac. Am simţit că nu trebuie să îmi fie ruşine pentru cum arăt, pentru ceea ce simt sau pentru ceea ce îmi doresc să mănânc. Am vrut să fiu o gravidă ca toate celelalte, dar am ieşit din standarde fără voia mea.

 

 

Mi-a fost dor de mine, femeia, dar mi-a plăcut şi de viitoarea mamă. Mi-a plăcut să fiu însărcinată. Nu mi-a fost atât de greu însărcinată, cât proaspătă mamă, invadată de hormoni, fără burta de un rotund perfect. Şocul în privinţa aspectului fizic a venit după ce am dat jos vreo 15-20 de kilograme, abia când m-am văzut în pozele de la botez. Aici am povestit despre kilogramele pe care le-am avut înainte să rămân însărcinată, despre lupta cu greutatea şi motivele care m-au determinat să o duc, despre cum este ca ceilalţi să te trateze cu dispreţ doar pentru că eşti gras.

De ce am scris, din nou, despre acest subiect? Pentru că judecăm prea mult şi tragem prea multe concluzii pripite. Pentru că setăm standarde fără fundament. Pentru că creionăm o lume virtuală perfectă când noi suntem imperfecți şi tot ceea ce este în jurul nostru. Gândiţi mai mult şi puneţi mai mult suflet! Fiţi mai empatici şi mai înţelegători, că nicăieri nu scrie că există un şablon pe care ar trebui să-l urmăm. Poate că o femeie însărcinată care a luat peste 30 de kilograme în greutate pe perioada sarcinii, nu rupe frigiderul, ci corpul ei reacţionează diferit de al altora. Poate că doamna căreia îi atârnă pielea de pe abdomen a avut o burtă imensă însărcinată fiind, dar a dat naştere unui copil sănătos şi acum face eforturi să-şi recapete corpul nu de dragul perfecţiunii societăţii, ci pentru propriul ei bine. Poate că un corp brăzdat de vergeturi este dovada că, cu ceva timp în urmă, în interiorul lui băteau două inimi. Fiţi mai buni, mai blânzi, mai calzi şi mai toleranţi … Mai oameni!

 

 

 

 

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *