Fricile copiilor între 2 şi 5 ani

Publicat in 15 ianuarie 2019
Photo by Bekah Russom on Unsplash

 

 

Pe măsură ce cresc, copiii au diverse frici. Ele fac parte din dezvoltare. Ceea ce adulţilor li se poate părea inofensiv, pe copii îi poate speria. Cu calm, înţelegere şi empatie, copiii îşi pot depăşi fricile.

Copiii nu sunt toţi la fel, dar unele frici sunt comune, experimentate de majoritatea copiilor de o anumită vârstă. De exemplu, după vârsta de 2 ani, imaginaţia copiilor este în plină dezvoltare, însă nu au capacitatea să facă prea bine diferenţa între real şi imaginar. Pe lângă imaginaţie, unele frici pot fi rezultatul unor experienţe trăite sau provocate de părinţi ori de alţi oameni din anturajul copilului.

În jurul vârstei de 3 ani, copiii gestionează mult mai bine anxietatea de separare decât la o vârstă mai mică. Încep să aibă capacitatea de a se adapta mult mai uşor situaţiilor şi mediilor noi.

La această vârstă, apar pericolele imaginare, de exemplu, umbrele proiectate pe pereţi în timpul nopţii sunt văzute ca fiind monştrii, fantome sau animale fioroase. Le poate fi frică de zgomote puternice pe care nu le pot înţelege, de la sunetul bormaşinii, al aspiratorului şi până la cel al toaletei în momentul în care tragem apa. Pentru adulţi, fricile copilului pot fi întemeiate sau nu, însă indiferent de cum noi le percepem, pentru copil sunt cât se poate de reale şi nu ar trebui să ne fie un subiect de amuzament.

Noi suntem pilonii de siguranţă şi încredere ai copiilor. Ei cred cu adevărat ceea ce le spunem şi nu ştiu să facă diferenţa între glumă şi serios. O glumă pe care noi o considerăm inofensivă poate declanşa o frică, aşa că e important să ne măsurăm cuvintele în relaţia cu cei mici.

 

Frici comune între 2 şi 5 ani

 

♦ Frica de a avea scaun (frica de durere sau de a cădea în toaletă).

♦ Frica de gândaci, muşte, insecte în general.

♦ Frica de întuneric şi/sau de umbre.

♦ Frica de a dormi singur.

♦ Frica de sunete puternice.

♦ Frica de separare de părinţi.

♦ Frica de oameni deghizaţi.

♦ Frica de străini.

♦ Frica de câini.

♦ Frica de a se pierde.

♦ Frica de apă (baie şi/sau piscine).

♦ Frica de a sta singur într-o încăpere.

 

Photo by Simon Rae on Unsplash

 

Frica de câini şi alte animale. Creierul nostru este construit în aşa fel încât să ne alerteze şi să ne protejeze în caz de pericol. Când intervine imaginaţia, copilul vede în animalul respectiv un pericol, indiferent de cât de inofensiv sau prietenos este acesta. „M-ar putea dărâma. M-ar putea muşca. Are dinţi/gură mare. M-ar putea înghiţi.”

Frica de întuneric. Este una dintre cele mai comune frici ale copiilor. Poate să-i terifieze o umbră proiectată pe perete sau întunericul în sine. Copiii îşi scanează mediul în permanenţă, în cele mai mici detalii şi sunt atenţi la tot ceea ce văd şi aud. Întunericul îi împiedică să observe lucrurile aşa cum o fac atunci când este lumină. Imaginaţia joacă un rol determinant şi în acest caz. Când copilul vede o umbră sau aude un zgomot pe timp de noapte, îşi poate imagina că provine de la un monstru ascuns sub pat ori că există un urs în cameră. 🙂

 

Schimbările pot fi un factor perturbator pentru copii. Rutina şi acţiunile anunţate le oferă confort. Pentru ei, orice schimbare poate fi tulburătoare, de la mobila rearanjată în casă până la o mâncare nouă servită la cină. Asta nu înseamnă că nu ar trebui să îi confruntăm cu noutatea şi schimbările, dar contează modul în care o facem.

 

Ce pot face părinţii pentru a-i ajuta pe copii să îşi depăşească fricile?

 

Să le respectăm sentimentele. Abordările „nu are de ce să îţi fie frică” sau „eşti băiat/fată mare” nu funcţionează. Copiilor trebuie să le arătăm empatie şi înţelegere pentru ceea ce simt. Bineînţeles, nu o vom face într-un mod dramatic, ci cu o atitudine pozitivă. Să înţelegem că teama lor este una reală, indiferent dacă nouă ni se pare raţională sau nu.

♣ Să comunicăm. Să le punem copiilor întrebări pentru a înţelege ce simt cu adevărat, ce îi sperie în mod concret.

♣ Să le dăm siguranţă. Să ne asigurăm copilul că îl protejăm, să îl îmbrăţişăm, să ştie că suntem acolo pentru el.

♣ Încercăm să soluţionăm fricile cu paşi mici, într-un mod distractiv şi pozitiv. Să nu ne supraprotejăm copiii, dar nici să nu-i forţăm să-şi confrunte fricile cu orice preţ, ci să le dăm oportunitatea să aibă experienţe sigure. Aici este musai să fim creativi. De exemplu, să citim poveşti în întuneric, la lumina lanternei. În cazul fricii de câini, să cerem ajutorul unui prieten care are un câine. Înainte de toate, să ne asigurăm că animalul este prietenos. Să explorăm lumea animalului împreună cu copilul. „Uite, dă din coadă. Acesta este un semn că îi face plăcere să ne vadă.” Copilul poate observa animalul de acolo de unde se simte confortabil şi în siguranţă, din braţele părintelui.

♣ Nu evităm fricile în totalitate şi nu ne prefacem că ele nu există. Specialiştii ne sfătuiesc să nu evităm lucrurile pe care copiii le percep ca fiind înfricoşătoare. Nu vrem să ne facem copiii să sufere, dar dacă nu-i expunem deloc fricilor lor, acestea se pot perpetua. Este ca şi cum le-am spune: „Da, x lucru este înfricoşător. Tu nu poţi să-i faci faţă. Eşti prea mic/slab pentru asta.” În schimb, cu expunere moderată şi atentă, copilul îşi va lărgi zona de confort.

Să anticipăm lucrurile care îl sperie pe copil şi să îl pregătim în acest sens. De exemplu, să-i spunem când urmează să mergem în vizită la cineva care are câine, înainte să facem un zgomot puternic, înainte de o consultaţie la medic, etc.

Să facem activităţi care să îl ajute pe copil. Să citim cărţi, să inventăm jocuri şi poveşti. De exemplu, în cazul fricii de întuneric şi/sau de monştri, putem stinge luminile din casă, să ne luăm copilul de mână, să ne „înarmăm” cu lanterne şi să pornim în căutarea monştrilor, ca într-o poveste. Să-l încurajăm/lăsăm pe copil să conducă „expediţia”. Putem face şi un joc de rol. Copilul să fie monstrul şi să ne prefacem speriaţi. Copilul va simţi că deţine controlul, că are putere. Despre asta am mai scris aici.

♣ Ne măsurăm cuvintele şi nu apelăm la constrângere. Nu îi spunem copilului că vine nenea/tanti să îl ducă dacă nu este cuminte/nu mănâncă/nu doarme. Nu vine nici doctorul sau poliţistul să-l ia şi nici asistenta nu vine cu injecţia dacă nu ascultă. Nu îi spunem că îl părăsim în mijlocul străzii ori al parcului dacă nu face lucrurile aşa cum i le cerem. Dacă apelăm la astfel de constrângeri, să nu ne mirăm că cel mic dezvoltă frici faţă de străini, medici, poliţişti, de separare, etc.

♣ Găsim soluţii care să îi dea siguranţă. Îi punem în cameră o lumină de veghe, îl lăsăm să îşi ia jucăria preferată la grădiniţă, suntem prezenţi fizic.

♣ Limităm expunerea la surse media care îi pot amplifica emoţiile, în special atunci când nu putem fi prezenţi fizic sau seara, atunci când copilul ar trebui să se liniştească, nu să devină mai agitat.

 

În jurul vârstei de 2 ani, Antoniei îi era frică de insecte. Am povestit, pe blog, ce am considerat noi oportun să facem pentru a o ajuta să îşi depăşească această frică. Acum ne confruntăm cu teama de întuneric. Îi este frică şi să stea singură într-o încăpere, chiar dacă noi suntem sub acelaşi acoperiş. Sperăm să trecem cât de repede şi cu bine şi peste această etapă. 🙂 Ultimele ei frici m-au determinat să mă documentez în această privinţă şi să împărtăşesc informaţiile cu voi, prin acest articol, în cazul în care treceţi printr-o situaţie similară. Sper să vă fie de folos.

 

Copiii voştri ce frici au? Cum îi ajutaţi să şi le depăşească?

 

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *