Frica de muşte, furnici, ţânţari şi alte gângănii

Publicat in 21 iunie 2017

frica

 

 

De câteva zile Antoniei îi este frică de muşte, de furnici, de ţânţari şi de orice alte insecte. Ba mai mult, se teme şi de particulele de praf care se ridică în aer ori de scamele de pe covor. Le asociază şi pe aceastea cu nişte gângănii. Fricile sunt absolut normale şi încep să se facă simţite de la cele mai mici vârste. În timp, unele dispar, apar altele, iar unele pot să se accentueze. Ştiam că trebuie să mă pregătesc şi pentru perioadele acestea, însă marele test este atunci când eşti pus în faţa faptului împlinit. Nu mi-a trecut nicio clipă prin minte că i-ar putea fi frică de muşte. Anul trecut le urmărea atentă şi chiar o amuzau. De vreo săptămână, lucrurile au trecut în cealaltă extremă: ţipete, agăţat de mine sau de tatăl ei, tremurat, plânsete, strâns în braţe cu toată puterea şi o privire care scanează fiecare centimetru pătrat încât să se asigure că este în siguranţă, că nu îi dă târcoale nicio insectă. Este cumplit să îţi vezi copilul înspăimântat şi, deşi ştii că o muscă nu-i face nimic, să nu îl poţi ajuta.

Nu ştiu dacă frica a fost declanşată de vreo întâmplare anume. În orice caz, nu e nimic care să-mi dea de bănuit. De când a apărut această frică, am testat, atât voluntar, cât şi foarte spontan, mai multe metode de liniştire a copilului, asta fiindu-mi principala grijă. Mai jos vă povestesc ce am încercat în ultimele zile pentru a ne ajuta copilul să-şi depăşească frica. Poate metodele noastre funcţionează şi în cazul vostru chiar dacă fricile sunt de natură diferită.

 

„Nu are de ce să îţi fie frică”/”Nu ai de ce să plângi”

 

Cea mai proastă idee pe care am avut-o! Plânsetele au devenit şi mai aprige, iar frica a ţintuit-o în braţele mele câteva minute bune. Cred că unul dintre cele mai dureroase lucruri pentru o mamă este să citească frică în ochii copilului ei şi să nu găsească soluţia magică pentru a-l linişti. Citind, am înţeles că asemenea reacţii nu fac decât să nege sentimentele copilului. Chiar dacă motivul fricii este real sau nu, pentru copil sentimentul de teamă există indiferent de ce i-ar spune părintele. Am înţeles pe propria piele că această metodă este total nepotrivită şi trebuie să găsim alte abordări.

 

Panica nu aduce nimic bun

 

În decursul unei ore a avut vreo 3 reacţii violente. La a treia îmi venea să plâng. Bineînţeles că nu îmi dădeau lacrimile de frica muştelor, ci de neputinţă. Simţeam că orice aş face nu aş putea-o ajuta. Am închis toate geamurile, uşile la toate încăperile şi scanam sufrageria încât să mă asigur că nu va exista o a patra criză de plâns. Eram disperată să apară soţul meu cât mai repede de la muncă şi să vină cu vreo soluţie salvatoare. N-am rezolvat absolut nimic bun cu tot stresul ăsta. I l-am transmis şi ei. Aşa a apărut frica faţă de orice particulă de praf care se ridica în aer şi care plutea în razele soarelui care ne băteau prin geam. Abia apoi am înţeles că atunci când părintele manifestă tensiune şi îngrijorare în asemenea situaţii, copilul poate dezvolta o nouă teamă. Bineînţeles, părintele trebuie să îi arate copilului că el, adultul, îşi poate gestiona emoţiile/teama.

 

Întreabă şi aplică

 

Eram extrem de obosită psihic şi fizic. Soţul meu a luat-o pe Antonia şi au plecat în parc. A urmat o nouă criză de plâns. Întâmplător, s-au întâlnit cu nişte prieteni cărora le-a povestit ce se întâmplă. Ei trecuseră prin aceeaşi situaţie cu fetiţa lor. Prima lor metodă a fost să-i arate că poate încerca să prindă musca, să vadă că zboară fără să îi facă vreun rău. A doua metodă a fost identică cu prima cu excepţia persoanei din rolul principal. De această dată a fost un alt copil cel care a alergat musca amuzându-se, iar din acel moment a dispărut şi teama fetiţei. Un alt copil îi poate servi de exemplu. Un copil care se amuză alergând o muscă, îl poate ajuta pe copilul căruia îi este frică de aceasta să înţeleagă că teama lui este neîntemeiată şi poate avea chiar o experienţă amuzantă cu insectele.

Lucrurile s-au ameliorat de când am început să prindem muşte şi ne amuzăm copios pe treaba asta. Ne prefacem că prindem muştele şi, în acelaşi timp, spunem lucruri menite să o amuze: „Ce rapidă e musca asta!”, „Hai să o prindem împreună!”, „Te ţinem în braţe să ajungi până sus la muscă” (pentru a-i oferi siguranţă), etc.

Tatăl ei a avut o altă idee minunată cu furnicile. Eram într-o parcare când Antonia s-a oprit brusc. Nu a vrut să mai facă niciun pas. Am înţeles că furnicile sunt cele care o împiedică. Tatăl ei i-a spus că furnicile se plimbă, că le este foame şi caută de mâncare, că au ieşit la joacă. I-a explicat că ele se agită şi fug, pentru că, fiind mici, se tem de noi, oamenii, dar le putem mângâia încât să le arătăm că nu vrem să le facem vreun rău. După ce l-a văzut pe tatăl ei, a acceptat şi ea să le mângâie (o simulare de mângâiere).

 

Poveştile şi comparaţiile cu realitatea 

 

Am citit în diferite surse că poveştile vindecă, dar nu am avut ocazia să testez informaţia. În parcare, când eram în plină observaţie a furnicilor, două dintre ele s-au unit. A fost ocazia perfectă să i le arăt şi să îi aduc aminte de povestea ei cu buburuzele. În poveste, o buburuză o ajută pe cealaltă să nu cadă de pe o frunză şi rămân prietene. Eu i-am spus că furnicile sunt prietene ca buburuzele din carte şi se îmbrăţişează. Cât despre restul furnicilor plimbăreţe, i-am spus că sunt exact ca ea cu prietenii ei de la creşă atunci când ies afară la joacă: aleargă, se caţără, se dau pe tobogan, se joacă cu nisip, etc. Cred că a fost cea mai eficientă abordare dintre toate pentru că am primit câteva „da”-uri ferme şi chiar şi vreo două zâmbete. Apoi, s-a simţit încrezătoare să meargă mai departe.

 

Fii acolo!

 

Vă aduceţi aminte când eraţi mici şi simţeaţi că puteţi muta munţii dacă îi aveaţi alături pe părinţii voştri? Fix aşa este şi în cazul copilului fricos. Este important ca părinţii să fie acolo pentru el indiferent de situaţie. Prezenţa părintelui îi va diminua sentimentul de frică. Asta am bifat-o încă de la început. Nu s-ar fi putut altfel, pentru că instinctul este mai presus decât orice teorie.

Sub nicio formă nu îi spunem unui copil care e cuprins de teamă că e fricos şi trebuie să îşi învingă frica expunându-l la principalele surse care îi creează sentimentul de teamă. Specialiştii ne sfătuiesc să îi distragem copilului atenţia sau să reducem ameninţarea. Câţi dintre voi vă temeţi de apă? Câţi dintre voi nu aţi fost aruncaţi direct în apă la prima oră de înot?! Exact ce nu ar trebui să se facă. În schimb, dacă aţi fi intrat uşor în apă cu o persoană în care aţi fi avut încredere, atunci frica de apă s-ar fi diminuat.

 

Comunicare cât de multă 

 

Am discutat despre frica pe care o are. Am ales să povestim în parc (unde-i plin de muşte şi alte insecte) într-un moment de linişte. Înainte de a ajunge în parc, i-am spus unde mergem şi că e posibil să vadă muşte şi alte insecte (am pregătit terenul). Am luat cina în parc, am ţinut-o în braţe şi i-am urmărit reacţiile. Bineînţeles că a apărut şi momentul de panică, dar nu la fel de accentuat ca precedentele. Antoniei îi plac păsările aşa că am găsit inspirată o comparaţie între păsări şi muşte. I-am explicat că păsările zboară sus de tot, pentru că sunt mai mari şi au aripile mai puternice decât muştele. Astfel reuşesc să se înalţe. Pe de cealaltă parte, i-am spus că muştele sunt mici, cu aripi firave şi zboară la nivelul nostru, însă fără să ne facă rău. Dacă o muscă ne deranjează, putem încerca să o prindem încât să îi arătăm că ne incomodează. Apoi, am luat la rând furnicile de la groapa de nisip. I-am spus că şi ele vor să se joace cu copiii. Am tot povestit despre muşte şi furnici şi sunt sigură că a contat. Astăzi frica nu mai este la fel de accentuată şi asta nu poate decât să mă bucure.

I-am recunoscut teama, am făcut tot ce am putut încât să o fac să se simtă protejată, în siguranţă şi am căutat diferite abordări care să o ajute să îşi gestioneze sentimentul de frică. Eu zic că a fost cu succes.

 

Copiii voştri cu ce frici s-au confruntat/se confruntă? Cum îi ajutaţi/i-aţi ajutat să le depăşească?

 

Citeşte şi:

 

Cum ne-am ajutat copilul să îşi depăşească frica în grădina cu fluturi

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Sursă foto: Pixabay

Comments

  1. a zis

    fiului meu îi era frică de focurile de artificii. bine, acestea nu erau atât de dese cum sunt furnicile la locul de joacă. ca remediu, noi ne uitam și-i povesteam: acum artificiile sunt verzi și s-au unit într-o stea, acum sunt albastre și cad peste unele verzi care au apărut de nu știu unde… stătea cu spatele la ele, cu mâinile la urechi să nu audă zgomotul și întreba acum ce mai e? după vreo 3-4 situații de acest fel, s-a liniștit…

  2. Ada a zis

    Buna
    Si fetei mele i-am descoperit aceasta fobie de insecte ,in special de muste.M-am regasit in articolul dvs si sper ca sfaturile dvs sa ne ajute sa trecem peste.Eu ca mama sunt fizic si psihic terminata pentru ca aceste crize apareau in somn ,eu ziceam ca e cosmar sau pavor nocturn ,ca mai apoi sa se desfasoare pe timpul zilei cu aceleasi reactii de tipat tremurat plans si ghemuit in brate.Se uita fix la covor si pe pereti ..si cateodata plange numai daca vede o mica scama neagra sau un cui pe perete..identificand.o cu o musca..Am fost la doctori ,nestiind la inceput cauza,fata are 2 ani si 3 luni si abia rupe cuvinte..Nu stiam de unde provin aceste crize noaptea si pe timpul zilei din senin.Apoi ,am auzit.o zicand cuvantul „musca” se uita in jos..cauta un punct negru sau pe perete un semn…si apoi incepea criza…au trecut 2 luni de infern..vazandu.ne neputincioasi in fata copilului nostru disperat de ceva..acel ceva ce nu era durere.Am sunat la clinici fiind in Germania mi-a fost destul de greu sa-i inteleg de ce toti ma trimit la medicul pediatru, cand eu descoperisem treptat cauza.Pana la 5 ani nu e de competenta lor.Am intrat pe internet am citit articole..m.am ingrozit ca ar putea pe viitor sa creeze si alte fobii sau mai rau..sa devina copil cu probleme psihice.Acum ca am citit articolul dvs..
    O sa incerc sa pun in practica metoda dvs..si nu pot decat sa va multumesc ca in sfarsit este cineva care..desi a trecut prin aceeasi situatie..a avut puterea sa treaca ..sa devina niste invingatori!

    • admin a zis

      Bună, Ada! În primul rând, Flavia este numele meu şi „dumneavoastră” chiar nu mi se potriveşte. 🙂 Ştiu cât de cruntă poate fi frica celui mic şi cât de disperată trebuie să te simţi. Am trecut pe acolo şi te înţeleg perfect. Contează mult să nu te vadă că eşti disperată, că te comporţi natural, că o înţelegi, că nu i minimizezi trăirile. Să ştie că eşti acolo indiferent de cât de puternică e criza. Eu zic că va trece … şi voir veni altele. Ţine-mă la curent! Sper ca metoda noastră să funcţioneze ţi în cazul vostru.

  3. Gina a zis

    Buna , bebe 6 luni , ii este frica de masina 🙁 nu de scaunul de masina , nu de mersul in sine , ci pur si simplu cand il urc incep crizele descrise de tine ! Sunt de o luna blocata in casa , zilnic incercam sa il plimbam sa se reobisnuiasca si nici un rezultat ! Problema a aparut de o luna 🙁 orice sfat este bine venit !

    • admin a zis

      Gina, nu am ce sfat să îți dau, dar nu cred că e vorba de frică în acest caz, ci de refuzul de a sta în scaun.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *