Dicționar bebelușesc bilingv sau cum încerc să înțeleg în ce limbă îmi vorbește copilul

Publicat in 25 iulie 2017
Photo by London Scout on Unsplash
Photo by London Scout on Unsplash

 

 

Sunt mamă de fix 2 ani, 2 luni şi 2 zile. Uneori simt că nu mai ştiu cum îmi era viaţa înainte de EA şi alteori parcă nu-mi vine să cred că e copilul meu. Ciudate sentimente! Ce ştiu sigur este că niciun cuvânt nu-mi mângâie sufletul mai tare decât „mama”, spus de EA, cu vocea ei cristalină şi cu privirea ei inocentă. Prin multe am trecut până să o aud spunându-mi „mama”, conştient, adresat mie şi doar mie, cu privirea ţintă asupra mea. De la o vreme îmi spune şi câte un „mamiii” prelung, semn că are nevoie de-un moment de tandreţe ori vrea să îmi înmoaie picioarele şi ştie deja foarte bine cum să o facă :).

În vremurile când plângea şi abia gângurea îmi doream să ştiu ce vrea să îmi spună. Îmi doream să o pot ajuta. Mă simţeam neputincioasă. Mă rugam să treacă timpul, să crească, să vorbească şi să ne putem înţelege. Şi timpul a trecut … prea repede. Şi vorbeşte … în două limbi, dar fiecare tradusă în limba ei. La fel mă rog să o înţeleg uneori ce vrea să-mi spună. Tare se mai supără când repetă de 8 ori un cuvânt şi eu n-o înţeleg nici a 10-a oară. Încerc, pe cuvânt că încerc, dar nu-mi iese întotdeauna, pentru că nu-mi vorbeşte într-o singură limbă bebeluşească stâlcită, ci în două, în română şi în franceză. Fac toate conexiunile posibile în ambele limbi încât să-mi dau seama ce vrea să-mi spună. Când nimeresc cuvântul, atunci i se luminează faţa şi îmi oferă cel mai cald zâmbet dintre toate câte există. Parcă prin chip îi citesc gândurile: „Ai înţeles, mami! În sfârşit!”. Să ştiţi că am şi dovezi că limba ei nu-i simplă. Să vă explic.

 

„Le apo” – articolele „le” şi „la” le asociază atât cuvintelor în limba română, cât şi celor în franceză, deci nu-s cel mai bun criteriu care să mă lămurească în ce limbă îmi vorbeşte copilul. „Le apo” am crezut că e „apa” iniţial, dar n-am nimerit-o. I-am spus să-mi aratece vrea să-mi spună, pentru că nu o înţeleg şi s-a bătut draga de ea cu palma peste cap până mi s-a aprins mie beculeţul: le chapeau (pălăria).

 

 

 

 

Photo by Luke Michael on Unsplash
Photo by Luke Michael on Unsplash

 

„No” – ce poate să fie un „no” simplu? Recunosc că noi, ardeleni get-beget atât eu, cât şi soţul, îl avem pe „no” în vocabular atât de bine instalat încât nici nu mai realizăm când îl rostim. Dar nu era „no” ăla pe care îl folosim noi. Cel mai des îmi spunea „no” în parc şi-mi arata insistent undeva în depărtare. De fiecare dată când nu înţeleg îi cer să-mi arate. De atunci este gunoiera şefă: n-are importanţă unde mergem, dacă găseşte o hârtie, un capac sau orice altceva pe jos, caută cu disperare un „no” unde să arunce mizeria. La locul de joacă întotdeauna face curăţenie şi apoi se joacă în voie. „No” este gunoiul. 

 

„Tete” şi „tet” – sunt două cuvinte distincte, primul în limba română şi al doilea în limba franceză. „Tete” = şosete şi „tet” = la tête (capul).

 

„Le şioşio” – a fost greu şi cu ăsta. Am descoperit că cireşelor le spune „şieşie”, dar „şioşio” nu mai pricepeam de unde vine. Aveam deja experienţă în descifrat şi ştiam că n-are sens să mă iau după articol. Copila mea era foarte supărată că nu o înţeleg, mai să nu se arunce pe jos după zeci de încercări eşuate de a-mi spune ce vrea. A renunţat să-mi explice pe limba ei şi a luat atitudine. A deschis uşa dulapului cu forţa ei mare de om mic şi supărat şi mi-a trântit papucii în mijlocul holului de parcă mi-ar fi zis: „Pricepi acum?!”. Da! „Le şioşio” sunt les chaussures (pantofii).

 

Exemple ar mai fi, dar deja nu le mai reţin nici eu pe toate. Sunt prea multe şi prea faine. Să ştiţi că nu-s atât de grea de cap în toate situaţiile şi sunt alte cuvinte pe care le-am înţeles din prima, fără prea mare efort: „ohia” (roşia), „ochia” (rochia) sau „oping” (shopping). Interesant este faptul că acasă a început să-şi limiteze cuvintele în limba franceză. De exemplu, la creşă a spus cuvinte pe care nu le-am auzit niciodată acasă: „bavoir” (baveţică), „carot” (morcov), „concombre” (castravete). De cele mai multe ori răspundea cu „Da”. Acum îl foloseşte şi pe „Oui”. În schimb, acasă sunt două cuvinte franţuzeşti de care nu se desparte: „le ma” (les mains = mâinile) şi „le pie” (les pieds = picioarele). Şi era să uit de „pa la” (par la = pe acolo).

Adevărul e că nu-i simplu să ai un copil bilingv, dar e tare amuzant (în mare parte). Pe viitor, îmi doresc să nu piardă contactul cu limba franceză odată cu întoarcerea noastră acasă. Încă nu avem un plan clar cum vom proceda în această privinţă, dar vom găsi soluţii la momentul potrivit. Până atunci mă bucur de fiecare cuvânt stâlcit, de fiecare nouă descoperire, de fiecare poveste spusă pe limba ei şi de fiecare silabă rostită cu patos.

 

aventura

 

 

Am mai scris despre copiii bilingvi:

Copilul bilingv – mituri, avantaje şi dezavantaje

Mama care creşte doi copii bilingvi

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram

Surse foto: Unsplash

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *