Dacă nu eşti de acord cu mine, atunci eşti împotriva mea

Publicat in 15 iunie 2017

sfaturi necerute

 

 

Cred că noi, oamenii, putem evolua dacă ne permitem să auzim şi alte păreri, alte idei. Nu cred că s-a născut cineva învăţat ori cu titlul de „deţinător al adevărului absolut”. Mai cred şi că experienţele de tot felul ne îmbogăţesc, în mod sigur ale noastre, însă ne pot folosi şi experienţele celor din jur dacă avem ochi să le vedem şi urechi să le auzim. Ei bine, unii trăiesc în bula lor şi nu pot accepta ca experienţele altora să fie diferite de ale lor. Eu încă mă întreb de ce unii nu înţeleg că o experienţă personală nu echivalează cu vreo teorie ştiinţifică bătută în cuie. O putem crede, o putem înţelege, ne putem regăsi ori, pur şi simplu, putem să o ignorăm atunci când considerăm că nu ni se potriveşte. Şi, totuşi, cum reacţionăm atunci când considerăm experienţa personală a cuiva falsă ori în dezacord cu propriile experienţe? Mă consider un om cu bun simţ, educat şi empatic. Încerc să înţeleg şi îmi exprim frumos părerea. Îi spun celeilalte persoane că îmi pare rău pentru experienţa avută, dar a mea a fost mai bună şi argumentez. Ori, dacă omul a trăit întâmplări ireal de frumoase, îl felicit și-l las să se bucure de lucrurile bune ce-au trecut peste el.

O să vă întrebaţi unde vreau să ajung cu acest preambul. Mihaela, care scrie pe maminudoarme.ro, mi-a cerut să îi răspund la câteva întrebări legate de perioada maternităţii în Luxemburg şi cum a decurs aceasta pentru mine. Deşi, pe alocuri, experienţa mea a fost neplăcută, chiar cu accente horror, am încercat să rămân cât de obiectivă cu putinţă. Doar că pe pagina de Facebook a blogului Mihaelei au apărut şi haterii. Două doamne, poate termenul e prea elegant, mai mult luxemburgheze în suflet decât românce, m-au făcut cu ou şi cu oţet şi m-au tratat de mincinoasă cu „fiţe de România”. Eu chiar mă consider o doamnă şi nu pot să-mi cobor limbajul la nivelul celuia cu care mi s-au adresat „doamnele”. N-am dat curs cancan-ului, dar am încercat să înţeleg de ce le-oi fi făcut de sunt atât de pornite pe mine. Încă n-am înţeles ce înseamnă fiţe de România şi nici nu au fost amabile să îmi explice. Mai mult, mi-au spus că aberez şi au continuat cu ameninţări de genul că vor publica articolul pe nu ştiu unde şi să văd eu atunci reacţiile din comunitatea de români. Au ţinut să-mi spună şi că trebuie să fii om cu oamenii pentru a beneficia de un comportament de bun simţ şi de un tratament corect, deci m-au judecat şi condamnat: „Clar că asta e o figurantă, s-a comportat urât şi de aia a avut o experienţă aiurea. N-are cum să fie cum spune ea, că în Luxemburg curge laptele şi mierea”. La final m-au anunţat că „returul este gratuit”, un fel de „ia-ţi tălpăşiţa din ţara noastră”. O noapte mai târziu, doamnele acestea pretinse educate şi-au şters comentariile care nu le făceau cinste, însă au rămas cele în care o a treia doamnă încerca să le justifice atitudinea.

Luând strict acest caz, vă zic sincer că fierb atunci când Occidentul e ridicat pe piedestal de parcă ar fi ireproşabil din orice unghi l-ai privi şi sunt extrem de dezamăgită când văd că mulţi români plecaţi în acest „El Dorado” privesc România ca pe cel mai negru loc de pe Pământ. Ori sunt eu prea legată de ţara mea ori unii cred în câini cu covrigi în coadă şi porci care zboară în aşa măsură încât îşi pierd orice urmă de obiectivitate şi simţ al realităţii.

În articolul despre care vă vorbeam nu consider că aş fi denigrat Luxemburg-ul în vreun fel, ci mi-am împărtăşit experienţa personală fix aşa cum a fost ea. De când o experienţă personală poate fi calificată drept aberantă? De ce unii oameni nu pot înţelege că alţii pot trăi evenimente diferite de ale lor? De ce dacă nu eşti de acord cu cineva, trebuie să fii neapărat împotriva lui şi să i te adresezi ca unui profanator?

Parcă sunt din ce în ce mai mulţi cei care sunt la pândă şi aşteaptă să vâneze ceva ce lor li se pare nepotrivit, ceva unde e de aruncat cu vorbe ca bolovanii, de lipit etichete şi de emis judecăţi fără fundament. Mă întreb de ce unora le vine mai natural să fie răutăcioşi şi de ce le sunt mai dragi insultele decât vorba buna? Şi da, cred că răutatea vine natural şi din instinct. Poate s-ar domoli dacă unii şi-ar acorda un răgaz înainte să scrie, să vorbească sau să răspundă. Sună a judecată de copil care încă crede în basme, dar de ce să fii rău când poți să fii bun sau măcar să-ti moderezi vorbele? Nu pot să pricep de ce oamenii aleg să fie răi. Lumea nu pot să o schimb, deși mi-aș dori. Știu că eu pot fi mai bună și, implicit, copilul meu va fi mai bun. Am un mesaj puternic de transmis mai departe. Aleg să fie despre bunătate, respect și empatie.

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram

Sursa foto: Pixabay

Comments

  1. Otilia a zis

    Din pacate unii oameni cu asta se ocupa…se hranesc cu rautate si ce mi se pare mie mai grav e ca ne crestem copiii printre astfel de oameni si nu avem cum sa ii ferim de ei…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *