Cum îşi găsesc copiii drumul? Ce-am învăţat la seminarul susţinut de Oana Moraru

Publicat in 24 aprilie 2018

În weekend am fost la seminarul pe care Oana Moraru l-a susţinut la Cluj. De obicei, evit să sacrific zilele de weekend, pentru că acestea sunt de petrecut cu cei dragi, însă n-am putut rata acest eveniment. Am auzit numai lucruri bune despre Oana Moraru, despre metodele şi informaţiile pe care le livrează. Vă spun cu sinceritate că orele petrecute sâmbătă la seminarul ei au reprezentat un timp foarte bine investit în mine şi în copilul meu. Mai jos veţi găsi câteva idei cu care am plecat de la seminar. Nu le voi cuprinde pe toate. Informaţiile au fost atât de multe încât am preferat să fiu mai mult ochi şi urechi decât cu degetele pe tastatură. Vă sfătuiesc să mergeţi la evenimentele Oanei Moraru, pentru că aveţi numai de câştigat. Următoarele se vor organiza în Bucureşti şi Timişoara. Găsiţi detalii pe VoceaPărinţilor.ro.

 

 

V-aţi gândit vreodată că cei mici ne citesc simultan de două ori? Ei bine, există o dublă citire a copilului:

  • una vine din emisfera stângă a creierului. Ne aud cuvintele, ne aud de fiecare dată când le spunem „trebuie să te speli pe dinţi”, „haide la masă”, spală-te pe mâini”, adună-ţi jucăriile”, etc.
  • cealaltă citire este cu emisfera dreaptă a creierului. Copilul simte energia omului din faţa lui, proiecţia energetică.  Ea poate exprima constrângere, grabă sau tot ceea ce voi intenţionaţi atunci când îi daţi copilului o comandă rapidă, pe care vreţi neapărat să o îndeplinească. V-aţi gândit vreodată de ce copiii voştri se lipesc, aparent inexplicabil, de unii oameni şi pe alţii îi resping? Acesta este un motiv. Simt energia omului care îi abordează.

 

Cum îşi găsesc copiii drumul? În primul rând, îl au în ei, dar au nevoie de noi pentru a-şi descoperi şi atinge ponteţialurile. Şi-l găsesc mai uşor dacă cineva îi ţine în braţe, le dă încredere în mod natural şi spontan. Nu îi vom ajuta să-şi atingă potenţialul dacă le inducem programe destructive, dacă aud în mod constant: „nu mai pot cu tine”, „ce mă fac cu tine”, ” lasă-mă în pace că nu mai pot cu tine”, „nu ştiu ce-i de capul tău”. Copiii nu au nevoie să fie aduşi cu toţii în acelaşi punct, să fie la fel. Ei sunt diferiţi şi au nevoie să se simtă acceptaţi aşa cum sunt, fără să le dăm senzaţia că trebuie să fie reparaţi.

 

Până la vârsta de 2 ani, copilul downloadează tot, chiar dacă nu reacţionează. Înregistrează tot ceea ce se întâmplă în casă, tot ceea ce fac sau spun părinţii. Între 2 şi 6 ani, sunt ca un burete. Sunt curioşi să descopere şi absorb toate informaţiile din jurul lor. Toate se stochează în creierul lor şi îi influenţează pe parcursul întregii vieţi.

 

♣ Mi-a plăcut mult un exemplu despre ipocrizia părinţilor. Noi, oamenii mari, ce ne urăm între noi dimineaţa? Serviciu uşor, nu? Dar copiilor ce le spunem atunci când pleacă la grădiniţă/şcoală? „Să fii cuminte”, „să înveţi”, „să asculţi de educatoare/învăţătoare”, „să fii atent la ce ţi se spune”, etc. Dacă am avut o zi bună la serviciu, o zi fără muncă, venim acasă veseli şi ne bucurăm că am tras chiulul toată ziua, nu? Dar dacă cel mic vine acasă şi spune că nu a făcut nimic la şcoală toată ziua, cum reacţionăm? Suntem fericiţi pentru el? Nu prea cred.

 

Vă doriţi un copil fericit, dezvoltat din punct de vedere emoţional sau un olimpic, un copil de premiul întâi, cu multe informaţii acumulate la materia în cauză? Diplomele sunt pentru voi sau pentru el? Credeţi că diplomele multe îi asigură succesul în viaţă? Nu! Să ştiţi că premiul întâi nu aduce întotdeauna bucurie şi în sufletul copilului. Ba chiar îi dă o responsabilitate în plus. Atunci când părinţii se bucură nespus pentru premiul întâi, dar nu reacţionează tocmai cu bucurie la alte premii sau rezultate, îşi spune: „premiile îi fac fericiţi pe părinţii mei? Atunci eu sunt responsabil de fericirea lor”. Oarecum fericirea părinţilor este condiţionată de ceea ce produce copilul.

 

 

♣ Matematica, muzica, desenul, etc. ar trebui să fie în programa şcolară, dar programa ar trebui să pună accentul în primul rând pe dezvoltarea emoţională, nu pe cea cognitivă. Ar trebui să îi înveţe pe copii să îşi controleze emoţiile, să-şi cultive atenţia activă, flexibilitatea, adaptabilitatea, să aibă posibilitatea să integreze informaţiile primite într-un sistem personal, să aibă capacitatea să planifice prin tehnicile de autoreglare dobândite. În sistemul nostru de învăţământ, accentul este pus pe cantitatea de informaţie tocită asimilată. În mod ideal, în societatea noastră, profesorul ar trebui să îşi predea materia, dar să facă trimiteri la viaţa de zi cu zi, să îi ajute pe copii să se regleze din punct de vedere emoţional, să îşi dezvolte partea de control. Am rămas tare în urmă şi refuzăm să ne adaptăm descoperirilor neuroştiinţei. Toate arată cât de importantă este dezvoltarea emoţională. Mentalitatea noastră a rămas încă ancorată în trecut din acest punct de vedere.

 

Inteligenţa nu înseamnă mult. Nu se traduce prin multă informaţie băgată în copil. În primii  7-8 ani de viaţă se dezvoltă şi complexele de inferioritate. Pe acestea copiii le duc după ei toată viaţă. Contează energia constructivă oferită, tonul folosit. Contează ca omul care îi transmite copilului informaţii să fie în aceeaşi barcă cu copilul, nu să se comporte ca şi cum ar fi şeful lui. Omul potrivit şi contextul adecvat îi pot face pe copii să realizeze şi cele mai plictisitoare sarcini. Există o vorbă: omul sfinţeşte locul!

 

Informaţiile din sistemul de învăţământ nu sunt adaptate copiilor din ziua de astăzi. Generaţiile actuale sunt diferite de cele de acum 15, 20 sau 30 de ani. Din cauza programei neadaptate, copiii se plictisesc la grădiniţă şi la şcoală. Ei au nevoie de stimuli şi de provocări mai mari decât cele pe care le-am avut noi la vârsta lor. De fapt, ei intră în sala de clasă în stare de anxietate, nu se simt bine în mediul respectiv. Asta se traduce prin agitaţie, neatenţie, etc. Ce face profesorul cu aceşti copii? Îi constrânge. Nu îi canalizează, nu încearcă să le descopere potenţialul. Ce se întâmplă adesea după ce copilul ajunge acasă? Runda doi de constrângere, părinţii fiind de acord cu condiţionarea aplicată de profesori.

 

♣ Câţi dintre noi ne înfofolim copiii înainte să le fie frig ori le cerem să nu fie supăraţi când s-au certat cu un alt copil? Practic, nu lăsăm o distanţă normală între formularea unei nevoi şi satisfacerea ei. Un copil trebuie să îşi conştientizeze o nevoie înainte de a fi capabil să o exprime, dar noi, ca părinţi grijulii ce suntem, avem grijă să preîntâmpinăm nevoia. Dar ce ar fi dacă n-am mai face-o? Să îi lăsăm să îşi exprime nevoile şi emoţiile. Să simţim emoţiile împreună cu ei, să îi lăsăm să spună ce intenţii au, ce îşi doresc să facă, să găsească soluţii pentru problemele lor. Dacă cel mic vine acasă foc şi pară, pentru că s-a certat cu un alt copil, soluţia nu-i să spunem „lasă că trece”. Lui nu-i va trece. Nu se va simţi înţeles. Mai bine îl încurajăm să ne povestească, să se destăinuie şi încercăm să trecem şi noi prin emoţiile lui. Să simtă că suntem în aceeaşi barcă cu el. Bineînţeles că va deveni furios, dar furia este bună. Este o vibraţie foarte importantă. Staţi liniştiţi că nu va agresa pe nimeni a doua zi. Furia se stinge la fel de repede cum apare în aceste situaţii. Sfatul Oanei Moraru era să nu le mai oferim copiilor soluţii la fiecare situaţie cu care se confruntă. Mai târziu, tocmai soluţiile noastre îi vor atrage într-o stare de nepăsare şi de neputinţă. Se vor aştepta ca întotdeauna alţii să aibă soluţii pentru problemele lor.

 

 

♣ Când eram la grădiniţă, aveam un sistem de recompensare pe bază de buline. Astăzi se folosesc recompense de diferite feluri. Indiferent de sistemul folosit, principiul este acelaşi: îţi dau ceva dacă faci ceva, ceea ce vreau eu. În alte articole am mai vorbit despre faptul că recompensa este o soluţie pe termen scurt. Avem impresia că funcţionează, dar de fapt face mai mult rău decât bine. Aceasta este şi părerea Oanei Moraru. Sunt copii care par indiferenţi. Mereu uită ce au de făcut şi dau impresia că nu le pasă de ceea ce spune educatoarea/învăţătoarea/profesorul. Ei bine, aceştia sunt mai puţin dezvoltaţi din punct de vedere emoţional, cu o voce interioară mai slab dezvoltată. Recompensarea nu va face decât să accentueze diferenţele dintre cei buni, care oricum sunt buni, pentru că au partea emoţională mai bine dezvoltată, şi cei mai puţini buni, care au nevoie să fie susţinuţi, ghidaţi, ajutaţi, nu comparaţi ori devalorizaţi.

 

♣ Ce facem când copiii intră în conflict? Păi, copiii intră în mod natural în conflict, nu? Este în natura lor, însă şi agresivitatea este o formă de învăţare. Contează cum îi ghidăm să înveţe din ea, să tragă concluziile care trebuie. Oana Moraru spunea că, la şcoală, adulţii ar trebui să managerieze relaţiile dintre copiii, să nu ignore micile conflicte, să funcţioneze ca mediatori. De fapt, copiii învaţă cel mai mult din situaţiile şi din relaţiile socio-emoţionale.

 

♣ Mi-a plăcut şi ideea cu bulele de iubire, deşi am un singur copil. Oana Moraru îndemna mamele să nu le mai spună copiilor că îi iubesc la fel. Cu cât mama va încerca să demonstreze că-şi iubeşte toţi copiii la fel, cu atât cei mici vor fi mai neîncrezători şi o vor provoca mai mult. Copiii înţeleg că doi oameni nu pot fi iubiţi la fel, fie ei fraţi. Ei au nevoie de complicitate de unu la unu cu mama, au nevoia să fie iubiţi diferit, în mod unic. Sfatul era să le explicăm că iubirea e ca o bulă. Fiecare relaţie are bula ei cu iubire. E devastator pentru copiii mari să le spunem, după naşterea fratelui mai mic, că acum bula mamă-copil se sparge pentru ca şi cel mic să-şi facă loc. Nu, cu cel mic există o bulă separată. Prima rămâne intactă.

 

Despre ecrane. Ecranele nu ar trebui să le fie interzise în mod categoric copiilor, ci ar trebui să existe un echilibru, să ne expunem copiii la stimuli cât mai diferiţi. Trebuie să fim conştienţi de lumea în care trăim. Nu le putem interzice copiilor ceva ce noi folosim zi de zi. Copiii noştri vor lucra inevitabil în online, vor concura în mod direct cu device-uri de inteligenţă artificială. Bineînţeles ecranele nu se folosesc pentru a omorî plictiseala, ci pentru a-l învăţa pe copil ceva constructiv, util. Jocurile pe calculator se pare că nu sunt un bau-bau atât de mare. Se pare că agresivitatea pe care noi o vedem în cadrul jocurilor nu ar fi asimilată de copii atât de uşor (aici vorbim de copii şcolari) şi au multe din ceea ce creierul cere: strategie, misiune, o şansă nouă, provocare, comunicare cu cei care joacă în reţea. Evident că nu se pune problema ca cel mic să-şi petreacă pe calculator ore în şir, dar câte o porţie rezonabilă pe zi nu-l va face dependent. Dependenţa apare atunci când există alte neajunsuri, neîmpliniri pe partea emoţională.

 

Sistemul de homeschooling. Oana Moraru nu recomandă sistemul de homeschooling şi nu crede în el în ceea ce priveşte dezvoltarea globală a copilului. Copilul are nevoie să se dezvolte socio-relaţional. Nu se poate ca totul să treacă prin părinte, să graviteze în jurul lui. Copilul are nevoie şi de alţi oameni în jurul lui.

 

♣ Situaţie: copilul face cursuri de înot. Primele 3-4 şedinţe din 10 au fost un real succes, dar acum vrea să renunţe. Ce facem? Ce decizie luăm? Cum o luăm? Analizăm cu inima, cu emisfera dreaptă a creierului, şi luăm decizia cu mintea, emisfera stângă. Dacă cele două intră în conflict şi nu suntem capabili să luăm o decizie, corpul va reacţiona şi ne va îndruma, pentru că reacţionează la energiile exterioare. Mai clar decât atât, analizăm lucrurile cu inima, dacă îi este bine acolo copilului, dacă cineva îl supără sau abandonul este doar un moft ca urmare a epuizării noului situaţiei. Ştim că cei mici sunt încântaţi de tot ceea ce este nou, iar când noutatea dispare, tind să se retragă, să abandoneze, să se plictisească. Mintea ne ajută să raţionalizăm lucrurile. Dacă e vorba de un moft, îi spunem copilului că va epuiza cele 10 intrări din abonament, deja plătite, şi apoi vom lua o decizie împreună, dacă renunţă sau continuă. Dacă există un alt motiv în spatele dorinţei lui, se recomandă ca decizia să fie luată imediat.

 

Pentru un plus de inspiraţie:

 

  • Povestea lui Jill Bolte Taylor. Pe mine m-a fascinat ce ne-a povestit Oana Moraru. Cândva, era pe piaţa din România povestea vieţii ei cuprinsă într-o carte, dar am înţeles că nu se mai găseşte. Puteţi viziona discursuri de-ale ei pe YouTube sau să căutaţi cartea ei în limba engleză, dacă aveţi posibilitatea. De fapt, Jill este neuro-cercetător. În urma unui atac vascular cerebral pe care l-a suferit, a revenit la stadiul de bebeluş. Nu a mai putut merge, vorbi, mânca şi şi-a piedut toate informaţiile legate de trecutul ei. Totuşi, emisfera dreapă a creierului, responsabilă cu emoţiile, i-a rămas călăuză.
  • Our story in 6 minutes. Istoria lumii în 6 minute, de unde am plecat şi unde vom ajune. Un video scurt de vizionat cu copiii.
  • Cartea „Sapiens. Scurtă istorie a omenirii”. Cartea este un bestseller internaţional, fiind tradusă în peste 40 de limbi. Încă nu am citit-o, dar m-a făcut curioasă. Dacă aţi citit-o, m-ar bucura feedback-ul vostru.

 

Aş fi putut să o ascult pe Oana Moraru ore, chiar zile în şir. Are o energie fantastică, vorbeşte pe înţelesul tuturor, oferă exemple şi argumente pertinente, documentate. Sper să revină la Cluj în curând.

 

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *