Copilul bilingv – mituri, avantaje şi dezavantaje

Publicat in 11 mai 2017

copilul bilingv

 

 

La începutul anului am scris un articol despre limbajul copilului în funcţie de vârstă, bazat pe o schemă oficială aprobată de Comitetul Permanent de Legătură al Ortofoniştilor şi Logopezilor din UE. În articol am vorbit foarte puţin despre copiii bilingvi şi mi-am propus să aprofundez subiectul pentru că şi eu cresc unul. Sunt sigură că din ce în ce mai mulţi părinţi cresc copii bilingvi pentru că ori familia este mixtă (mama şi tatăl provin din culturi diferite şi, implicit, limba lor maternă nu este aceeaşi) sau părinţii sunt de aceeaşi naţionalitate, dar trăiesc într-o comunitate în care limba vorbită este diferită de a lor (de exemplu, cazul nostru: părinţi români care trăiesc într-o comunitate francofonă). Apoi, ar mai fi şi situaţiile în care un copil creşte cu 3 limbi diferite atunci când părinţii vorbesc două limbi diferite, iar comunitatea în care trăiesc utilizează o a treia limbă (de exemplu, cuplu format dintr-o româncă şi un italian, care trăiesc într-un mediu francofon).

Recunosc că noi nu ne-am documentat prea mult pe tema asta până acum. Ceea ce am făcut s-a bazat strict pe logica şi pe instinctele noastre. La noi în casă se vorbeşte limba română. Uneori îi citesc Antoniei poveşti în limba franceză, în rest franceza rămâne limba vorbită la creşă şi în societate. Aş spune că Luxembourg-ul este diferit de alte ţări europene pentru că are o limbă naţională – luxemburgheza, două limbi oficiale – franceza şi germana, dar şi engleza devine din ce în ce mai folosită chiar dacă nu are statut de limbă oficială. În alte ţări precum Elveţia, Canada sau Belgia, multilingvismul este asociat cu zone geografice diferite din interiorul ţării respective, însă în Luxembourg utilizarea unei limbi depinde strict de situaţie. Îmi aduc aminte că la muncă trebuia să schimb limba vorbită de la o secundă la cealaltă. Jonglam cu engleza şi franceza. Acest lucru este valabil şi în comunicarea din societate. În Luxembourg este absolut normal ca o conversaţie între două sau mai multe persoane să aibă loc în două sau mai multe limbi.

Probabil aţi dedus deja că în Luxembourg majoritatea copiilor (cred că 99%) sunt bilingvi. Adesea, bilingvismul este privit cu scepticism. Într-o ţară monolingvistă, familiile bilingve sunt văzute ca fiind diferite, atipice, neîncadrate în normele societăţii. De fapt, bilingvismul este la fel de normal ca monolingvismul dat fiind numărul de limbi vorbite pe glob şi libera circulaţie a persoanelor. Totuşi, ce înseamnă în mod concret să creşti un copil bilingv? Cum îl influenţează faptul că aude încă de la naştere două sau mai multe limbi? Cum se descurcă să le înveţe?

 

 

Este dificil ca un copil să înveţe două limbi în acelaşi timp. Acest lucru îl va confuza şi îi va întârzia dezvoltarea

*FALS*

Copiii care vorbesc o singură limbă se dezvoltă diferit din punct de vedere al limbajului. Popescu nu va semăna cu Ionescu şi nici cu Ixulescu. Exact acelaşi lucru se întâmplă şi cu copiii bilingvi. Studiile recente arată că cei mici nu devin confuzi atunci când învaţă două limbi în acelaşi timp. Pot exista uşoare întâzieri de vorbire în comparaţie cu copiii care vorbesc o singură limbă pentru că două limbi necesită mai mult timp pentru a fi învăţate decât una singură.

Este recomandat ca cel mic să înveţe corect o limbă, iar după ce o stăpâneşte va putea studia a doua limbă

*FALS*

Bilingvismul poate fi de 3 tipuri: simultan – atunci când copilul creşte cu părinţi care vorbesc două limbi diferite, succesiv – atunci când copilul învaţă de mic a doua limbă sau tardiv – când cea de-a doua limbă se invaţă după vârsta de 6 ani.

Barbara Abdelilah-Bauer, lingvist şi psihosocilog, consideră că cheia bilingvismului este filtrul afectiv. Adică, un copil care învaţă două limbi într-un mediu echilibrat din punct de vedere afectiv nu are nicio problemă în a deveni bilingv. Atunci când este pus în faţa unei situaţii bilingve, copilul utilizează în mod inconştient acest filtru afectiv. Lingvistul spune că părinţii au un rol foarte important, deoarece ei sunt cei care trebuie să dea un sens învăţării celei de-a doua limbi pentru ca cel mic să-şi dorească să o înveţe.

Până la 7 ani, creierul copilul asimilează cele două limbi ca limbi materne, lucru care nu se mai întâmplă după această vârstă. Nu este necesar ca prima limbă să fie vorbită corect pentru ca cel mic să o înveţe pe a doua, dimpotrivă. Cele două limbi nu se „bat” pentru a ocupa acelaşi loc în creierul copilului. Psiholingviştii spun că limba străină învaţată nu o va afecta pe cea maternă, ci ele se vor hrăni reciproc.

Copiii învaţă mai uşor o limbă străină până la vârsta de 6 ani 

*ADEVĂRAT*

Cu cât un copil este expus mai devreme unei limbi străine, cu atât o va învăţa mai uşor. Dar, în egală măsură, o va uita mult mai uşor dacă nu o va folosi de-a lungul copilăriei. După vârsta de 7 ani, creierul copilului ajunge la o oarecare maturitate care nu îi va mai permite să înveţe o limbă străină în mod intuitiv.

Un adevărat bilingv nu amestecă cuvinte din cele două limbi. Cel care le amestecă nu vorbeşte niciuna dintre limbi în mod corect

*FALS*

Aşa cum adulţii bilingvi amestecă cuvinte din limbile vorbite, aşa şi copiii bilingvi folosesc cuvinte dintr-o limbă atunci când o vorbesc pe cealaltă. Aceasta este o etapă absolut normală în cazul copiilor, în special în perioada de achiziţie a limbajului. Este considerat un semn de creativitate lingvistică, nu de confuzie. Copiii sunt mai atenţi să folosescă doar limba relevantă atunci când poartă o conversaţie cu o persoană monolingvistă.

Avantajele şi dezavantajele copilului bilingv

Psiholingviştii consideră că apetitul lingvistic al copiilor bilingvi este stimulat de la cele mai mici vârste. Ei devin mai creativi şi îşi dezvoltă o mai bună capacitate de concentrare, sunt consideraţi a fi mai organizaţi decât copiii care vorbesc o singură limbă şi mult mai receptivi la învăţarea unei noi limbi străine. În plus, există un studiu care a arătat că bilingvismul stimulează creierul şi îl menţine activ. Astfel, îi întârzie îmbătrânirea şi poate amâna dezvoltarea bolilor de tip neurodegenerativ (de exemplu, Alzheimer). Bineînţeles, în cazul dezvoltării acestor boli sunt şi alţi factori de luat în cont, nu doar îmbătrânirea creierului.

Un copil bilingv nu are numai avantaje, ci şi câteva dezavantaje.  Se consideră că acesta va vorbi mai târziu decât un copil care creşte cu o singură limbă, însă întâzierea vorbirii se consideră a fi în parametri normali de dezvoltare.

Vocabularul unei persoane bilingve poate fi mai redus decât cel al unui monolingvist.

Se consideră că pentru persoanele bilingve este mai dificil să găsească un anume cuvânt atunci când poartă o conversaţie pentru că trebuie să schimbe limba în permanenţă. Practic, în capul lor are loc un switch continuu.

După ce am trecut în vedere miturile, avantajele şi dezavantajele, să trecem la partea practică:

Cum îi învăţăm pe copii două limbi? 

Practic, părinţii nu îi învaţă pe copii o limbă sau alta aşa cum nu îi învaţă nici să plângă sau să râdă. De fapt, procesul este unul cât se poate de natural şi are legătură cu nevoile copilului, precum şi cu expunerea sa la limbile respective. Limbajul copilului se dezvoltă dacă este expus unei limbi în diferite circumstanţe cu cât mai multe persoane distincte încă de la naştere. Dacă cel mic este expus la două limbi şi are nevoie de ambele încât să poată comunica cu cei din jur, atunci le va învăţa pe amândouă. Copilul trebuie expus la ambele limbi în mod natural, fără a fi forţat în vreun fel. Adesea, copilul va considera o limbă „mai importantă” decât cealaltă. Aceasta este limba pe care o va utiliza cel mai des, în cele mai multe situaţii. Aici părinţii trebuie să găsească soluţii blânde pentru a-l expune la limba „mai puţin importantă”.

Ce metode recomandă specialiştii în cazul părinţilor care vorbesc două limbi diferite? 

Experţii recomandă metoda „un părinte – o limbă”, adică fiecare părinte să îşi vorbească propria limbă cu copilul, însă trebuie să se ţină cont de faptul că fiecare copil este unic. Nu înseamnă că această metodă funcţionează în fiecare caz. De exemplu, echilibrul poate fi o problemă în sensul că cel mic are nevoie să audă ambele limbi în situaţii cât mai diferite. Dacă limba „mai puţin importantă” o aude numai de la un părinte, nu va fi suficient de expus încât să o dezvolte în mod natural. Apoi, dacă ambii părinţi vorbesc limba „mai importantă”, copilul poate considera că nu are nevoie de cea „mai puţin importantă”.

Copilul poate refuza să vorbească o limbă dacă simte că este forţat să o facă. De asemenea, refuzul poate exista şi atunci când unul dintre părinţi este exclus din conversaţii. De exemplu, într-o familie cu mamă româncă şi tată portughez, tatăl nu vorbeşte limba mamei. Astfel, copilul va şti că de fiecare dată când i se adresează mamei în limba română tatăl este exclus din conversaţie tocmai pentru că nu vorbeşte limba.

Folosim o limbă pentru fiecare mediu pentru a nu deruta copilul? 

Specialiştii consideră că nu este nevoie să păstrăm o limbă pentru fiecare mediu (greşeală pe care am făcut-o noi). Concret, luând cazul nostru, acasă am vorbit exclusiv în limba română, cu excepţia că îi mai citeam Antoniei câte o poveste în limba franceză. În rest, limba franceză am vorbit-o atunci când ne întâlneam cu persoane francofone sau în cadrul creşei. Experţii spun, cum menţionam deja mai sus, că cei mici nu au nevoie de câte o limbă pentru fiecare mediu, ci au nevoie să fie expuşi ambelor limbi în situaţii variate, în medii distincte şi cu persoane diferite.

Experienţa noastră 

Antonia împlineşte 2 ani în două săptămâni. Nu pot să spun că vorbeşte la această vârstă sau nu în mod inteligibil. Noi o înţelegem în mare parte. Se exprimă în permanenţă. Foloseşte 2-3 cuvinte, 5 gesturi şi o mulţime de cuvinte din propria-i limbă atunci când are ceva de explicat :). Nu am obiceiul să o compar, dar este posibil ca vorbirea ei să fie puţin întârziată dat fiind contextul bilingv.

  • De curând, Antonia a început să asocieze câte 2 cuvinte atunci când încearcă să ne spună ceva.
  • Majoritatea cuvintelor pe care le spune sunt în limba română, însă cu accent franţuzesc.
  • Zilele acestea a început să rupă cuvinte în limba franceză. De exemplu, nu spune „mâini”, ci „les mains” (a se citi „le man” aşa cum se aude spus de ea).
  • Pentru că greşit atunci când am atribuit câte o limbă fiecărui mediu, am început să avem şi momente francofone. De exemplu, i-am spus în franceză părţile corpului şi ea mi le-a arătat aşa cum o face şi atunci când i le spun în limba română.
  • Am fost un copil care a învăţat limba italiană înainte de a avea 6 ani în mod intuitiv şi am vorbit-o fluent, însă nefolosind-o o lungă perioadă de timp, am uitat-o la fel de repede cum am învăţat-o. Înţeleg ce mi se spune, dar primul impuls este să răspund în limba franceză. Curios sau nu, soţul meu le vorbeşte perfect pe ambele (italiană şi franceză).
  • Nu suntem oamenii cu texte de genul „come si dice că eu uitat vorbeşte româneşte”, însă unele lucruri ne este mai uşor să le denumim în franceză decât în română. De exemplu, unele condimente. Soţul meu este plecat din România de 16 ani, scrie şi vorbeşte româneşte perfect în condiţiile în care, înainte să mă cunoască pe mine, vorbea 90% din timp exclusiv în limba franceză, exceptând vacanţele petrecute în România şi conversaţiile telefonice cu părinţii şi prietenii români.

 

Şi câteva detalii amuzante:

  1. Am spus că soţul meu vorbeşte perfect limba română, dar trebuia să menţionez că există mici excepţii. Unele cuvinte din limba franceză le „românizează” :)). De exemplu, aerul este umid (de la l’air este humide). Acelaşi soţ spontan a spus cea mai bună glumă (fără intenţie) la o cină între prieteni, la un restaurant din România. Întrebat de ospătar cum doreşte să fie gătită carnea (în sânge, bine făcută sau fragedă), al meu soţ a zis că o vrea tandră (de la cuisson tendre din limba fraceză, adică fragedă, moale, uşor roz în interior).
  2. Ştiţi că fiecare dintre noi avem situaţii critico-delicate, care necesită câte un cuvânt (dacă nu chiar o frază) licenţios sau dintr-un registru asemănător. Ei bine, mie cuvintele astea prin care mă descarc emoţional (Doamne fereşte, să nu credeţi că înjur … sau, mai bine zis, să nu credeţi că o fac des ori ca la uşa cortului) îmi ies aproape exclusiv în limba franceză. Când munceam mai scoatem pe la birou şi câte un shit, dar de doi ani încoace franceza mi-a devansat engleza.

 

Aveţi copii bilingvi? Mi-ar plăcea să îmi împărtăşiţi din experienţele voastre.

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Surse bibliografice:

Science Daily

Parents.fr

Linguistic Society of America

Bilinguisme Conseil

Cognifit.com

Sursă foto: Pixabay

Comments

  1. a zis

    Articolul tău chiar ni se potrivește. Sunt de acord cu tot ce ai spus. În cazul nostru, tatăl ar fi trebuit să vorbească cu cei mici în maghiară de când s-au născut. Însă româna i-a venit mai la îndemână, iar ai mei copii nu au fost foarte expuși la limba maghiară. Acum fiul meu este la grădiniță, la secția maghiară, și i-a fost greu la început, deși erau mulți copii bilingvi acolo. După o vreme a început să mai înțeleagă câte ceva, dar nu vrea să vorbească încă. În cazul fetiței, care abia acum începe să spuna cuvinte în română, am insistat mai mult ca vorbitorii de maghiară din jurul ei să i se adreseze în această limbă și ea înțelege mai bine decât fratele ei. Chiar dacă celor mici le e greu să pornească cu două limbi, e un câltig imens pentru ei mediul bilngv și îi va ajuta mai târziu să învețe mai ușor alte limbi străine. Și fără legătură cu asta, mi-ai făcut un dor nebun să aud și să vorbesc în dulcele grai franțuzesc:)

    • admin a zis

      Eliza, sunt de acord cu tine că bilingvismul aduce mai multe beneficii decât dezavantaje. De fapt, pe astea din urmă nici măcar nu le văd. Pentru că spuneai de limba maghiară, îmi pare rău că nu am învăţat-o când a trebuit, deşi am avut toate şansele: am crescut în Harghita, iar soţul mamei mele a fost maghiar. Cum nu ştii niciodată ce îţi rezervă viaţa, în Luxembourg am ajuns să lucrez pentru maghiari. Mi-ar fi prins bine să ştiu limba. Cât despre franceză, a fost limba care am detestat-o în şcoală şi acum nu m-aş mai putea despărţi de ea definitiv :).

    • admin a zis

      Îţi dai seama cum care au fost reacţiile celor prezenţi. Al meu era debusolat că oare ce a zis greşit :)).

  2. a zis

    În cel mai bun sens cu putință, eu îi INVIDIEZ pe copiii bilingvi! 🙂 Când pentru unii e atât de greu să învețe o limbă, să aibă un accent mai de Doamne ajută, să se poată exprima într-o minimă conversație… alții pur și simplu se nasc cu șansa de a învăța ușor, de la sine, două limbi. Iar exercițiul acesta îi ajută și pentru următoarele limbi străine pe care le vor învăța!

    • admin a zis

      Sunt conştientă de avantajele pe care le-ai menţionat şi dorinţa mea e ca Antonia să continue cu limba franceză. Sper să găsim la Cluj ateliere adaptate vârstei :).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *