Copiii sunt ceea ce le spunem că sunt

Publicat in 25 februarie 2020
Sursa foto: Pexels.com

 

 

Copiii nu au simțul ironiei sau al sarcasmului și, la vârste mici, nu înțeleg glumele. Așadar, cuvintele adresate lor le iau ca fiind adevăruri. Nu am niciun dubiu că cei mici sunt ceea ce noi le spunem că sunt. Sunt sigură că vorbele noastre se lipesc de ei ca timbrul pe plic și le poartă în suflet și în gând și atunci când sunt oameni mari, la casele lor.

Nu vreau să vă îndemn să faceți experimente cu copiii voștri și nu aș pune accent pe cele care lasă urme negative, dar vă garantez că dacă îi spuneți unui copil, în mod repetat, că nu poate face un lucru, că e prea mic să îl facă, el va fi convins de acest lucru și poate că va renunța înainte să încerce. Cuvintele noastre hrănesc stima de sine a copilului. Ele îi dau aripi să zboare, să creadă în el, să încerce, să se ridice după un eșec. Și cred că stima de sine a copilului o creștem de când copilul are câteva luni.

Știți deja că în viața de părinte există momentele acelea „aha”, care ne servesc lecții importante despre noi și/sau despre copiii noștri. Recent, am trecut prin 2 experiențe care sunt în directă legătură cu subiectul articolului de astăzi.

 

„Eu sunt timidă, mami!”

În apropierea Crăciunului, am făcut câteva poze de familie într-o locație cunoscută nouă (mediul era cunoscut). În afară de fotograf, cunoșteam pe toată lumea, în sensul că toți oamenii prezenți făceau parte din anturajul nostru. De cum am intrat, Antonia a fost lipită de mine, total necooperantă. M-a luat prin surprindere reacția ei, pentru că nici măcar nu voia să-mi vorbească, deși știa unde mergem și pentru ce. Știu că de fiecare dată când mergem undeva are nevoie de o perioadă de acomodare, dar acum reacția ei nu prea semăna cu cele anterioare. La un moment dat, mi-a spus „Știi, mami, eu sunt timidă!”. Timiditatea nu este un lucru rău (am scris aici despre ea), dar copilul meu nu este timid. De fapt, datorită necesității de a se adapta mediilor, oamenilor și situațiilor noi, i s-a spus de prea multe ori că este timidă, uneori și de către cei din familie. A auzit asta de atâtea ori încât chiar așa se consideră.

Mai târziu, acasă, am discutat despre timiditate, despre faptul că nu este ceva rău să fii timid. I-am mărturisit că eu nu o consider timidă și acomodarea la nou este absolut firească. Nu suntem toți la fel și reacționăm diferit când ne confruntăm cu noutatea sau cu situațiile mai puțin obișnuite sau confortabile. I-am propus ca în loc de „Eu sunt timidă” să spună „Am nevoie de puțin timp să mă acomodez”. Să vedem cum va merge așa. De curând, când am fost la ziua de naștere a unei fetițe, am constatat că a ținut cont de sugestia mea și nu mai insistă pe timiditate, ci pe acomodare. De asemenea, i-am sugerat să ia în vedere o perioadă mai scurtă de timp pentru acomodare, pentru a-i rămâne mai mult timp de joacă, de distracție. Începe să dea roade și această sugestie. Pe scurt, nu am confirmat eticheta care i-a fost pusă și am încercat să îi schimb modul în care ea se percepe.

 

Sursa foto: Pexels.com

 

„Eu nu pot!”

La ultima petrecere de copii la care am fost spațiul de joacă a fost deschis și publicului. La moment dat, Antonia a vrut să se urce pe o structură piramidală din lemn, destul de înaltă. Lângă ea, se cățăra o altă fetiță. De obicei, când există locuri și structuri noi, Antonia este destul de prudentă. Poate și din cauza accidentelor pe care le-a avut până la această vârstă. Fetița de lângă ea, în compania tatălui, i-a spus fix așa: „Tu nu poți să urci! Doar eu pot să ajung până în vârf. Tu nu poți!”. Fața Antoniei s-a închis și a dat să coboare, să renunțe, spunându-mi că ea nu poate să ajungă sus. Atunci am întrebat-o dacă au afectat-o cuvintele fetiței și mi-a confirmat acest lucru. Vă redau o parte din discuția noastră:

Eu: Uită-te la tine în suflet și întreabă-te dacă poți să continui sau dacă simți cu adevărat că trebuie să renunți. Nu contează ce ți-a spus fetița. Ea nu te cunoaște și nu știe ce poți sau nu poți. Îți dorești să urci până sus?

Ea: Da, mami!

Eu: Eu știu că poți să o faci. Tu știi?

Ea: Cred că da.

Eu: Poți să afli doar dacă încerci.

A încercat și a reușit. Și a mai încercat de vreo 5 ori.

Sincer, m-a deranjat că tatăl fetiței a zâmbit la vorbele copilei lui, fără să intervină în vreun fel. Dar, până la urmă, educația copiilor noștri ține de alegerile pe care noi, părinții, le facem. Eu aleg bunul simț, respectul, binele copilului meu, dar și al celor din jur.

Acestea au fost 2 dintre exemplele care mi-au venit în minte. Vă încurajez să vă măsurați cuvintele pe care le adresați copiilor voștri, să le insuflați încredere și siguranță de sine. Cu cuvintele potrivite, cu noi, părinții, lângă ei, cu sprijin, copiii vor simți că pot muta munții din loc.

 

Într-un articol viitor, mi-am propus să dezvolt subiectul și să vorbesc despre etichetele pe care tindem să le punem copiilor. Care sunt etichetele pe care le puneți cel mai des copiilor, pozitive ori negative? Cum gestionați etichetele pe care ceilalți le atribuie copiilor voștri?

 

 

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *