Când aștepți tantrumurile și ele nu mai vin

Publicat in 8 ianuarie 2019
Photo by Andre Guerra on Unsplash

 

Sărbătorile noastre au fost intense. Nu ne-am prea odihnit, dar ne-am bucurat de compania celor dragi. Recunosc că mi-aș fi dorit să dorm mai mult, să nu simt niciun fel de agitație, dar îmi cade bine și să am casa plină și să fiu musafir. Cum ar zice soţul meu, nu le putem avea pe toate.

Sărbătorile noastre au început cu un pre-Crăciun între prieteni, alături de o parte din familiile noastre. Am avut bucate delicioase, vin bun, moș priceput, colindători, copii fericiți şi căldură în suflet. Bine, copilei mele i s-a instalat greu zenul și a părăsit-o când a intrat pe fir Doamna Oboseală. Nu s-a lăsat cu adevărate tantrumuri, doar cu o indispoziție plângăcioasă, absolut de înțeles.

În 24 seara, ne-a vizitat Moșul pe furiș și n-am apucat să-l prindem asupra faptului. Am desfăcut cadourile și ne-am chinuit să le montăm până în creierii nopții. Fără schemele în detaliu de la Ikea suntem pierduți. Asta e concluzia noastră. Data viitoare îl rugăm pe Moş să ne lase lucrurile gata montate.

În 25 decembrie, am avut casa plină și iar am lungit ora de culcare. Știam că în 26 ne trezim de dimineață să plecăm la tata și să-i văd pe toți cei dragi ai mei, dar ne era prea drag să oprim poveștile cu musafirii și jocul copilelor noastre. A doua zi, pe fondul oboselii, mă așteptam la un tantrum serios, dar perfect de înțeles în condițiile astea. Ne-am oprit pe la nași, apoi am ajuns la tata și, în aceeași seară, le-am făcut unchilor mei o vizită. Iar ne-am culcat târziu, dar zen. După câteva zile cu muncă (am lucrat între sărbători) și plimbări, case luate la rând și burți umplute cu bunătăți, somn dereglat și lume multă, am luat-o spre casă. Ne-am abătut din drum și ne-am oprit la niște prieteni dragi. Pe 29 seara, am ajuns acasă.

Și ce să vedeți?! N-am bifat niciun tantrum în timpul ăsta. Nici măcar unul. Și pe cuvânt că eram pregătită să-l primesc, că prea am fost pe drumuri, dintr-o casă în alta, de la un om la altul, tot într-o agitație, o descoperire și-o oboseală.

Telefonul l-am butonat puțin înspre deloc și cred că mi-ați observat absența, ca să nu zic că mi-ați dus dorul. :)) Am citit, pe diagonală, despre părinți care au avut de gestionat sarmale și alte bucate tradiționale, sfaturi necerute, boli și tantrumuri. Mă așteptam să ajung acasă și să existe o descărcare de viruși sau de emoții. Nimic! Când ești pregătită să le primești ca pe niște musafiri de soi, nu mai vin.

Am continuat cu planul stabilit. În 31 am plecat la cabană, să sărbătorim noaptea dintre ani cu cuplu de prieteni. Am pregătit copilul, i-am explicat că va rămâne cu bunicii pentru o noapte. Mă aşteptam să se dezlănţuie toate cele acumulate în ultima perioadă, dar ea părea mai degrabă încântată de plecarea noastră. Nicio lacrimă, niciun “nu vreau”, nimic. Ajunși la destinație, după ce toate au fost rânduite, a început destrăbălarea. Nu știu ce vă trece vouă prin cap când spun asta, dar ne-am destrăbălat ca niște copii mai mari prinși în vieți de adulți: am jucat table și rummy cât n-am jucat în tot anul care a trecut. Nu contează cine a câștigat ori cine a pierdut, deși suntem toți niște competitori înnăscuți. Au contat jocurile în sine, deconectarea, compania și … vinul, recunosc. Somnul a fost scurt, împachetarea rapidă și drumul (de 14-15 kilometri) parcă puțin cam lung până la revederea cu fiica. Ne-a văzut, ne-a îmbrățișat (la dat pupici nu-i deloc generoasă) și am povestit despre ce am făcut fiecare în ultimele 24 de ore, atât cât nu ne-am văzut. Și iar niciun tantrum. Și nici în ziua următoare.

 

Sursa foto: Pixabay

Concluziile mele

 

♦ Tantrumurile nu vin când vrem noi, părinții, cu atât mai puțin când suntem pregătiți să le facem față.

♦ Tantrumurile pot să nu semneze condica de prezență în vremuri cu multă oboseală și rutină dată peste cap (spre surprinderea noastră, a părinților).

♦ Lăsând tantumurile la o parte, ţin să spun că bine-i acasă lângă oamenii dragi. Şi mai bine e că pot să-i văd aproape oricând, fără să străbat 1600 de kilometri. Cred că cei cu dorul permanent în suflet înţeleg ce vreau să spun.

 

Închei prin a vă spune că nu mă plâng și nici nu mă laud, doar consemnez faptele pentru posteritate. Sper ca tot anul 2019 să ne meargă ca finalul lui 2018. 🙂

 

Vouă cum v-au fost sărbătorile? V-au tihnit? 🙂

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *