Când ar trebui copilul să doarmă în camera lui

Publicat in 27 iunie 2018
Sursa foto. Pixabay

 

 

Cea mai frumoasă imagine pe care am avut-o vreodată la trezire a fost chipul fetiţei mele care dormea liniştită, indiferent că era bebeluş sau o micuţă domnişoară, aşa cum este acum. Şi m-am bucurat de această privelişte timp de aproape 3 ani. De la naştere, pătuţul ei a fost lipit de patul nostru. Practic, dormeam separat, dar împreună. Noi, părinţii, aveam spaţiul nostru, patul cel mare, şi ea avea pătuţul. Când plecam în vacanţe, dormea între noi, dar asta nu a înseamnat începutul obişnuinţei de a dormi între noi şi acasă. Pe noi nu ne-ar fi deranjat, însă ea prefera să doarmă la ea în pătuţ.

Bineînţeles că în tot acest timp am fost întrebaţi de nenumărate ori când avem de gând să o lăsăm să doarmă singură. Miturile spun că cel mic devine prea dependent, că părinţii „nu vor mai scăpa de el”, că relaţia de cuplu va fi iremediabil afectată, etc. Vă spun din proprie experienţă că, după aproape 3 ani de dormit în 3, niciunul dintre mituri nu s-a aplicat. Despre co-sleeping, despre beneficiile lui şi despre cum a fost povestea somnului în primii doi ani de viaţă ai fetiţei noastre am scris aici.

 

De ce îşi doresc copiii să doarmă cu părinţii?

 

O idee pe care cu siguranţă aţi întâlnit-o şi poate şi credeţi în ea (sper că nu) este că cei mici sunt nişte mici şantajişti şi manipulatori. De acolo vine şi recomandarea care spune că cei mici trebuie învăţaţi să doarmă singuri şi chiar să fie lăsaţi să plângă până vor reuşi acest lucru. La aceasta se adaugă şi ideea că dormitul împreună cu părinţii îi face pe cei mici să fie legaţi de-a pururi de fusta mamei ori de cracul pantalonului tatei. Şi cum ne dorim copii independenţi şi încrezători în forţele proprii, luăm recomandările de bune, în special dacă vin din partea unui medic, contrar instinctul nostru de a răspunde plânsului, nevoii imediate a copilului. Doar că medicii sunt specializaţi pe diferite ramuri şi nu le pot şti pe toate. Psihologii zilelor noastre spun că dormitul copilului cu părinţii îi face bine şi nu îl handicapează ca viitor adult, dimpotrivă. Copiii noştri au nevoie să ne simtă pentru a se simţi în siguranţă. Au nevoie să fie luaţi în braţe pentru a se linişti, nu să fie doar atinşi şi lăsaţi în pătuţ.

Psihologii de acum o sută de ani, John B. Watson este un exemplu, spuneau că este periculos să-ţi iubeşti prea mult copilul ori să îl îmbrăţişezi prea des şi susţinea cu tărie că cei mici trebuie lăsaţi să plângă până adorm. Descoperirile recente au arătat că atunci când plânge, copilului îi creşte nivelul cortizolului, numit şi hormonul stresului, şi acesta nu scade nici după ce plânsul încetează. Copilul continuă să fie neliniştit, supărat. Cortizolul are efecte dovedite asupra dezvoltării cerebrale. Pe scurt, dacă noi ne liniştim copiii în braţele noastre, acolo unde ei se simt în siguranţă, deci le răspundem nevoilor pe care le au, vor fi mult mai capabili să-şi controleze furia atunci când cresc, chiar şi la maturitate. Aici vă dau un exemplu. Fetiţa mea de câte ori plânge, cere să fie luată în braţe pentru a se linişti. În acea clipă totul se opreşte, indiferent unde suntem şi braţele mele devin 100% disponibile pentru ea. Atunci când este neliniştită, ştie ce îi face bine şi cere acest lucru. Îşi conştientizează oarecum nevoia.

 

Care este vârsta ideală la care copilul ar trebui să doarmă singur?

 

Eu nu cred că există o vârstă ideală pentru ca cei mici să doarmă singuri, cum nu există cam pentru niciun alt lucru, nici pentru înţărcare ori pentru trecerea de la scutec la oliţă. Copiii nu sunt nişte roboţei programaţi să reacţioneze toţi la fel, fix la aceeaşi vârstă. Fiecare copil este diferit, se dezvoltă şi reacţionează diferit, au experienţe şi percepţii distincte. Unii psihologi spun că la vârsta de doi ani şi jumătate, copilul este pregătit să doarmă singur, asta dacă nu a suferit traume în trecut. Este vârsta la care bebeluşul devine copil, începe să aibă nevoie de intimitate şi să se disocieze de cei din jur. Înainte de această vârstă, separarea ar putea fi mult prea dificilă pentru cel mic, mai ales în jurul vârstei de 18 luni când anxietatea de separare atinge cote maxime. De multe ori, momentul separării în timpul somnului este îngreunat tocmai de mamă, care nu reuşeşte să se despartă de fostul bebeluş. Eu sunt una dintre acele mame, însă nu am lăsat ca acest lucru să fie vizibil în exterior. L-am consumat în interiorul meu şi chiar îmi venea să plâng în prima noapte când fetiţa noastră a ales să doarmă singură.

 

Photo by Jordan Whitt on Unsplash

 

Experienţa noastră

 

În luna ianuarie, fetiţa noastră a început grădiniţa. Am avut mari emoţii în privinţa somnului, însă educatoarele aveau experienţă în teoria ataşamentului şi au ştiut să facă în aşa fel încât tot procesul să fie lin. Aşa a şi fost. Fetiţa noastră a cerut singură să rămână şi să doarmă la grădiniţă, cu ceilalţi copii. Una dintre educatoare o ţinea de mână şi o mângâia până adormea, iar bebeluşul ei, pe care îl poartă peste tot, i-a ţinut companie pe tot parcursul somnul.

Cam din aceeaşi perioadă, am început să îi spun că va avea camera ei, că va avea un pat numai pentru ea, un pătuţ de poveste. În luna aprilie ne-am mutat în casă nouă, unde fetiţa noastră are o cameră special amenajată pentru ea. Am încercat să o facem cât mai atrăgătoare, dar funcţională în acelaşi timp şi să îi încurajeze fetiţei noastre autonomia. Am adus-o cu noi în timpul amenajării apartamentului și îi explicam unde vom dormi noi și unde va dormi ea atunci când va fi pregătită. Între timp, ne gândeam pe care parte ar fi mai bine să îi punem pătuțul la noi în dormitor. Până la urmă, am hotărât ca în primele nopți să doarmă între noi.

Ea a hotărât altceva. Ne-a spus că ea doarme cu prietenii ei (bebeluși, doudou și alte plușuri), la ea în cameră. Am făcut ochii cât cepele. Eu, mama, îmi imaginam acest moment de ceva vreme dar, când el a venit, am realizat că m-a luat pe nepregătite. Tatăl ei s-a pus la ea în pat, să stea cu ea până adoarme. L-a scos afară spunându-i că acolo e camera ei și că el doarme în altă cameră. I s-a respectat dorința. După 10 minute în care a stat singură, a hotărât că are nevoie de ajutorul tatălui ei ca să adoarmă. Și de atunci, de 3 luni, adoarme în fiecare seară la ea în cameră, în patul ei căsuță, cum îi spune, cu unul dintre noi.

 

Abordarea noastră

 

♦ Nu am vrut să forțăm lucrurile nicio clipă. Nu ne-am grăbit nicăieri şi nu am insistat că „trebuie” să doarmă singură. Am vorbit despre schimbare cu mult timp înainte ca aceasta să se producă.

♦ Am vrut să ştie că are locul ei, camera ei, dar asta nu o condiţionează în niciun fel. De la bun început i-am spus că lăsăm uşile la dormitoare deschise şi, de câte ori are nevoie, poate să vină la noi în pat sau să ne strige şi vom veni noi la ea. Nu am fost nicio clipă de acord cu ideea că cei mici se furişează în camera părinţilor pentru a le atrage atenţia. Credem în continuare că, chiar dacă au crescut, copiii au nevoie de braţele părinţilor, de căldura lor pentru a se simţi în siguranţă. Chiar dacă sunt destule nopţile în care îşi continuă somnul la noi în pat, culcarea are loc în patul ei. Am ales consecvenţa şi răbdarea.

Am încurajat-o de câte ori  a dormit o noapte cap-coadă la ea în pat, dar fără să punem în lumină nopţile în care nu a reuşit să o facă. Încurajările pozitive s-ar putea să o determine să repete experienţa. 🙂

Am găsit adevăraţi aliaţi în bebeluşul pe care îl poartă peste tot cu ea şi în jucăriile de pluş pe care le mai are. I-am explicat că la noi în pat nu am putea încăpea cu toţii, dar îi are pe toţi la ea în pat şi vor dormi cu ea în fiecare noapte.

Am respectat cu sfinţenie ritualul de dinainte de somn. Nu am pretins şi sub nicio formă nu i-am impus să se ducă singură la somn. De obicei, facem cu schimbul. Într-o seară o culc eu şi în următoarea tatăl ei. Bineînţeles, în funcţie de dorinţele ei, pot exista şi excepţii. Chiar dacă facem cu schimbul, facem lucrurile în 3 în fiecare seară. Unul o culcă, celălalt îi citeşte povestea sau o ajută să se spele. Povestea înainte de somn este sfântă, la fel ca şi îmbrăţişările ori 2-3 videouri de când era mică.

Lumina de veghe. Până când nu a dormit singură, nu a avut lumină de veghe, doar lumina care venea de afară. Acum are o lumină foarte slabă în cameră încât să nu se trezească în beznă totală peste noapte şi să vadă pe unde să vină la noi în dormitor, dacă este cazul.

Am vrut să aibă un spaţiu care să o reprezinte, să îi facă plăcere să deschidă uşa camerei ei şi să îşi petreacă timp acolo, să se descurce singură în spaţiul ei, să decidă singură unde să îşi pună lucrurile. Patul imită scheletul unei căsuţe şi este aproape de sol. Deasupra lui, i-am pus o ghirlandă luminoasă pe care seara o aprindem la ritualul de seară. Îi place să bucătărească şi are o bucătărie în miniatură. Are o bibliotecă deschisă, în formă de căsuţă, de unde îşi poate alege cărţile. Jucăriile şi jocurile îi sunt depozitate pe un corp format din cuburi, în formă de piramidă. Le-am găsit locul împreună fiecărei jucării. La fel de bine poate ajunge şi la sertarele cu haine, mai puţin la umeraşe, dar oricum hainele le alegem împreună.

 

Aceasta este viziunea noastră despre camera copilului şi despre separarea copilului de părinţi pe timpul nopţii. Voi cum aţi procedat?

 

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, vă invit să daţi like paginii de Facebook şi/sau să vă abonaţi la newsletter-ul blogului. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Comments

  1. a zis

    Mie mi se pare o adevarata binecuvantare ca ai nostri copii sa doarma la ei in camera si nu cu noi in pat. Am noroc ca cei 2 pici ai mei stiu exact care le e patul, locul si chiar și cand se trezesc noaptea plangand si eu vreau sa-i iau la noi in camera, imi spun un NU clar (am patit-o aseara cu baietelul meu de 2 ani si 2 luni 🙂 ). Nu stiu daca e neaparat vorba despre meritul meu, cat despre personalitatea lor, dar nu pot decat sa ma bucur 🙂

    • admin a zis

      Cred că fiecare familie are o dinamică diferită. Aşa cum noi oamenii funcţionăm diferit, aşa o fac şi copiii noştri, chiar şi familiile noastre ca nucleu. Dacă vouă vă este bine aşa, atunci e perfect. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *