Am fost acolo prima dată când …

Publicat in 23 septembrie 2016

mama si fiica

 

Mă consider norocoasă din multe puncte de vedere. Printre ele se numără faptul că nu m-am întors la muncă atunci când ar fi trebuit, când copilul meu era prea mic, prea fragil şi la început de drum. Nu degeaba se spune că primii doi ani sunt extrem de importanţi în viaţa unui copil. Nu că restul ar fi mai puţin importanţi, însă în primii doi toate lucrurile din jur sunt necunoscute, iar singurul reper este mama cu mirosul ei dulce, atingerea caldă şi vocea blândă. Mama este actorul principal în viaţa celui mic. În codul ei genetic sunt tipărite instrucţiunile de folosire ale bebeluşului încă din primele sale clipe de viaţă. Specialiştii spun că în primii 2-3 ani de viaţă copilul învaţă abilităţile sociale şi emoţionale prin relaţionarea cu persoana care îl îngrijeşte, în mod ideal mama. Aceasta este cea care îi poate oferi copilului iubire necondiţionată, siguranţă, stabilitate, îi poate influenţa (în cea mai mare măsură) personalitatea şi îl poate modela într-un adult sănătos din toate punctele de vedere. Un copil privat de afecţiune se poate dezvolta din punct de vedere fizic şi cognitiv ca şi cel care a crescut înconjurat cu iubire şi atenţie, însă cu riscul să sufere de aşa numita tulburare de ataşament, o consecinţă deloc neglijabilă. Aceasta poate duce la tulburări grave de personalitate. Aici puteţi citi mai multe despre subiect.

Mă bucur că legislaţia din România acordă mamelor posibilitatea să stea acasă cu copilul până când acesta împlineşte 2 ani. Mi-ar plăcea ca şi alte state considerate mai civilizate să preia modelul. Apoi, trecând peste aspectul legislativ, mi-ar plăcea ca mamele să-şi cunoască influenţa pe care o au asupra copiilor lor. Una e să te oblige situaţia/statul să te întorci la muncă şi alta e să optezi pentru carieră în detrimentul copilului. La 2-3 luni de la naştere locul copilului este la sânul mamei, nu în braţele educatoarei de la creşă (în caz fericit) şi nici cu bona pe care o cunoaşte de vreo săptămână. Nu-i treaba mea să judec alegerile altor mame, dar aş fi ipocrită dacă aş spune că nu o fac în acest context. Sunt sigură că există viaţă după maternitate, dar nu am aceeaşi siguranţă că există un pahar de apă oferit după carieră. Cred că ştiţi bine vorba cu paharul de apă oferit la bătrâneţe aşa nu are sens să mai intru în detalii. În fond şi la urma urmei, nu paharul de apă oferit la bătrâneţe este scopul final în toată povestea asta.

 

mama si fiica

 

Sunt împăcată cu alegerile pe care le-a făcut Dumnezeu, viaţa sau Universul în locul meu. Am căpătat curaj să continui pe drumul ăsta şi nu vreau să mă opresc. Nu încă! Peste ani, după maternitate, după 30 de ani, după bac-ul ei, după cariera mea, oricând am să-i pot spune ei, mie sau oricui mă va întreabă că am fost acolo atunci când:

  • a zâmbit pentru prima dată şi în următoarele 2000 de dăţi.
  • a gângurit în cel mai pur glas bebeluşesc.
  • şi-a ţinut capul timid şi, mai târziu, cu cea mai mare putere pe care o poate avea un boţ de om.
  • a făcut prima rostogolire şi mă minunam ca de un atlet de la Jocurile Olimpice.
  • s-a târât cu determinare pentru a ajunge unde şi-a propus.
  • a stat în fund pentru 2 secunde şi am continuat să o încurajez până a descoperit lumea de la un etaj superior.
  • a pornit de-a buşilea să exploreze acelaşi teritoriu, dar din altă perspectivă.
  • a avut pusee de creştere, achiziţii şi dureri de dinţi, nopţi albe şi vise negre.
  • a avut nevoie de sprijin să se ridice în picioare.
  • a avut nevoie de o mână care să o susţină.
  • a căzut pentru prima dată şi i s-a zdruncinat lumea.
  • a spus primul cuvânt fără să ştie că a provocat o explozie de fericire.
  • a ţinut linguriţa în mână.
  • a învăţat să bea cu paiul.
  • a mâncat prima mâncare.
  • a prins primul obiect între degetele ei mici.
  • a „formulat” o cerinţă insistentă, pe care am înţeles-o şi am îndeplinit-o.
  • a făcut prima criză de plâns şi şi-a găsit refugiu în braţele mele …

 

Am fost acolo de fiecare dată când a avut (sau nu) nevoie de mine.

 

Punctele de suspensie sunt un simbol ale celor aproape 16 luni în care am fost acolo de fiecare dată pentru ea … şi pentru mine. Continui să-i fiu alături şi azi, şi la noapte, şi mâine, şi peste o săptămână, şi tot anul acesta. Nu ştiu ce ne rezervă anul care vine, dar mi-am propus să mă bucur de fiecare zi, de fiecare noapte în care doarme lângă mine, de fiecare dimineaţă în care mă trezeşte cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am primit vreodată, de fiecare descoperire, de fiecare început, de fiecare moment al nostru. Ştiu că nu va fi aşa întotdeauna, dar încă nu vreau să mă gândesc că va avea camera ei, iar eu voi avea serviciul meu. Când va fi să nu mai fiu acolo aşa cum sunt acum, voi şti că am pus bazele unui adult independent, cu încredere în sine, crescut cu iubire nemăsurată şi sărutări nenumărate. Şi totuşi, niciodată n-am să fiu departe. Ne aşteaptă multe alte călătorii, experienţe şi descoperiri. Am să fiu tot acolo atunci când va avea (sau nu) nevoie de mine.

 

Relatia mama-fiica

 

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram 

 

Surse foto (1): Pixabay

Comentarii

  1. a zis

    e minunat ce ocazie avem si e important sa apreciem asta, sa fim recunoscatoare pt ce sansa avem. Nu toate mamele au sansa asta, cunosc mame ce au trebuit sa se intoarca la munca dupa 2-3 luni, din lipsa concediului de maternitate si din lipsa de bani.

    • admin a zis

      Exact asta simt şi eu! O consider cu adevărat o şansă. Îmi pare rău pentru cele care aleg să nu profite de ea, deşi o au.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *