Când pământul îţi fuge de sub picioare

Publicat in 1 aprilie 2018

 

Nimic nu mă dărâmă mai tare decât suferința și durerea copilului meu. Atunci când mă simt incapabilă să o ajut, să o alin, urc pe cele mai înalte culmi ale disperării. Asta mi s-a întâmplat de curând. Am simțit cum sufletul mi-a ieșit din trup, cum a asistat la un automatism al membrelor, la niște gesturi mecanice, negândite. Am simțit cum, într-o fracțiune de secundă, am devenit un spectator pierdut pe scena vieții mele, cum pierd contactul cu realitatea, cum pământul mi se scurge de sub picioare.

Era o vineri seara obişnuită. Sâmbătă noaptea urma să plecăm în prima călătorie în 2, în afara țării. Plecam de nevoie, cu treburi de rezolvat, dar ne-am zis că e o ocazie bună să îmbinăm utilul cu plăcutul. Ne pregăteam cu toții de ceva vreme pentru acest moment. Copila urma să rămână cu bunicii. Era a doua oară când plecam fără ea. Prima dată a fost timp de 2 zile, primul nostru weekend în 2, aproape de casă. De această dată, erau 5-6 zile, foarte departe de casă. Am pregătit-o din timp, nu i-am ascuns nimic. Am pregătit și bunicii, și meniul, și hainele, și tot ce se putea programa. Dar sunt lucruri care nu le putem anticipa, nu?

Alerga veselă prin casă. Pe mine mă îngrijora o tuse care se instalase cu o zi înainte. Mi-am zis că Murphy mă urmărește. Stăteam pe jos, lângă canapea. Îi explicam soacrei mele detaliile următoarei săptămâni fără noi. Dintr-o dată am simțit o durere puternică în gură. Când mi-am coborât privirea, Antonia căzuse, fără vlagă, în brațele mele. Fața îi era de-un alb gălbui, buzele îi erau vineții și nu mai schițau niciun zâmbet, iar ochii ei frumoși albaștri erau închiși. Imaginea aceasta nu mi se poate șterge din minte oricât încerc să o alung. Din acest punct, am acționat ca un robot. M-am ridicat, am vrut să o scot afară, la aer. M-am răzgândit. Am dus-o în baie și am început să îi dau cu apă rece pe față. Tot ce-mi doream era să reacționeze. După a doua spălătură, mi-a spus să nu-i mai dau cu apă pe față.

Așteptam salvarea. N-a mai venit. La Cluj nu sunt suficiente ambulanțe. Eram siderată! Indignată! Era vorba de un copil de nici 3 ani. Dar mă consolam că e bine, că vorbește, râde, se joacă, mă strânge, mă urmărește, îmi spune culorile și cele petrecute peste zi. Asta până a vărsat. Din nou mi s-a zguduit lumea și pământul de sub picioare a luat-o la fugă. Am plecat la UPU. Plângeam în sala de așteptare și Antonia se juca. Știa unde era și își amintea că mai venisem aici când şi-a rupt clavicula. Aveam de așteptat așa cum se întâmplă la UPU.

Ne-a primit un medic cu zâmbet larg, un OM care, deși sala de așteptare era plină și 3 bebeluși plângeau la nici 5 metri distanță, a avut răbdarea și empatia necesară să se ocupe cu adevărat de copilul meu, să o trateze cu blândețe, fără vreo grabă prea mare ori vreo iritabilitate în vorbe ori în gesturi. Și copilul meu nu a plâns deloc! S-a prezentat, i-a povestit medicului ce s-a întâmplat și a intrat în jocul imaginat de el, într-o înlănțuire de exerciții și examinări. M-a întrebat: “Mami, eu de ce sunt aici, pentru că eu mă simt bine?”. Eu nu eram bine. Eram stoarsă, terminată, epuizată, cu picioarele moi, cu inima contractată și cu mintea departe. Dar ea era bine. Se juca cu medicul, cu brancardierul, îi era milă de bebelușii care plângeau și voia să mănânce. Eu voiam să-mi spună cineva că toate cele petrecute nu au fost reale, că au fost un coșmar. Voiam ca cineva să-mi ștergă din minte scena în care ea era în brațele mele, fără vlagă.

Photo by Jose Ibarra on Unsplash

De fapt, copila mea suferise un knock-out, așa cum pățesc boxerii pe ring. Când s-a aruncat pe burtă, pe canapea, când capul ei s-a lovit de gura mea, a făcut o mișcare bruscă și coloana nu a mai comunicat cu creierul. Vărsătura se explică ori pe fondul sperieturii, ori al unei viroze digestive sau pentru că mâncase ceva nu i-a priit. Se pare că au fost toate combinate.

Primele ore după incident mi-au readus copilul meu atomic, sănătos și vesel, dar nu m-au învățat cum să-mi scot inima din încordare oricâtă bunăvoință am avut să mă resetez. Am apelat la toți oamenii capabili să îmi ofere răspunsuri medicale competente. Mulțumesc, Miruna și Horațiu! Mulţumesc medicilor de la UPU şi pediatrei noastre mereu disponibile!

 

Concluzii:

♣ E greu să fii părinte în astfel de momente. Mori de 10 ori până primești toate confirmările că puiul tău e bine.
♣ E inadmisibil ca într-un oraș ca și Clujul să fie doar 8 ambulanțe, să aștepți ambulanța timp de 30 de minute și nimeni să nu-ți spună că salvarea nu va veni.
♣ Am ajuns pentru a 2-a oară la UPU și nu am nimic să le reproșez celor de acolo. Dimpotrivă, le mulțumesc!

♣ Indiferent cât de bine este copilul vostru după o lovitură, mergeţi la medic. Primele 24 de ore după incident sunt cele mai importante.

♣ Când plănuiești să pleci de acasă fără copil, ceva se întâmplă. Prima dată a făcut bronșită și un început de otită.

 

Totul e bine când se termină cu bine. Să-mi spună cineva că n-am un copil atomic!

 

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram

 

Comments

  1. a zis

    Sper că acum sunteți bine! Nu pot decât să îmi imaginez prin ce ai trecut și zău că îmi vine mie să vonit acum. E o reacție fizică pe care o am la povești/vești șocante.. Cred că am avut și un fel de deja vu la faza cu ambulanța. Mi s-a întâmplat și mie acum 5 ani, în București. Doar că eram însărcinată în 2 luni și jumătate, cu hemoragie și am așteptat o ambulanță 40 min în UPU a unui spital care nu avea medic de gard pe ginecologie. Aceeași explicație am primit-o și eu: sunt puține mașini și pt că eu mă aflam deja într-o unitate medicală, nu mai eram o urgență. Am plecat cu taxi și cred că e doar o minune că acum îmi scoate peri albi un „copil atomic” și cu sora-sa după el.
    Big hug! 🙂

  2. Monica a zis

    Ma bucur ca fetita ta e bine! Iti inteleg ingrijorarea si stiu ca in astfel de momente parca primesti un pumn in stomac si te lasa fara aer, cel putin asa este la mine .
    Nu stiam ca se poate intampla asta copiilor. Multumesc ca ai impartasit cu noi !

    • admin a zis

      A trecut! Asta e important. Să ştii că m-am gândit bine înainte să scriu acest articol. Intenţia nu a fost să mă plâng ori să arăt câtă suferinţă am îndurat, ci m-am gândit că poate ar fi util să ştie şi alţi părinţi că pot exista astfel de situaţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *