Recomandă o carte (#3): „O nouă autoritate, fără pedepse şi fără bătaie” – un mozaic de studii, mărturii, experienţe, soluţii şi idei

Publicat in 1 mai 2017

O noua autoritate fara pedepse si fara bataie

 

 

 

Titlu: O nouă autoritate, fără pedepse şi fără bătaie (Une nouvelle autorite sans punition ni fessee). 

Autor: Catherine Dumonteil-Kremer (mamă a trei copii, educator Montessori, consultant şi formator specializat în tehnici de comunicare interpersonală).

Anul apariţiei: 2015


 

 

Despre cărţile de parenting am să vă vorbesc mai mult decât despre celelalte pe care le citesc. Cred că este util să scot în evidenţă unele informaţii, pasaje, exemple. Din acest motiv, veţi găsi mai jos inserate unele paragrafe din carte. Această carte este structurată în 6 părţi pe care am să le reiau pe scurt. Este ca un mozaic de studii, autori, mărturii, experienţe, soluţii şi idei.

 

În prima parte a cărţii găsiţi un mic glosar de cuvinte cu dublu tăiş din limbajul educativ. L-am redat în acest articol. Nu îl mai reiau. Prima parte a cărţii este de fapt un prolog pentru stabilirea limitelor. Acestea sunt definite a fi un proces constant de căutare a nevoilor copilului. Fix aşa cum v-aţi imaginat este vorba despre impunerea limitelor cu blândeţe.

 

În a doua parte a cărţii autoarea se concentrează pe înţelegerea unor nevoi ale copilului şi le explică pe fiecare în parte: nevoia de prezenţă şi de atenţie, nevoia de a fi ascultat şi receptat (cu accent pe gesturile cotidiene şi pe crizele de furie), nevoia de a face lucruri împreună, nevoia de a se hrăni, nevoia de a dormi, nevoia de mişcare, nevoia de a descoperi, de a explora şi de a învăţa. Nu au fost menţionate toate nevoile pentru că fiecare copil îşi va exprima aşteptările mult mai bine decât orice carte despre educaţie.

„Constrângerea nu permite adormitul în bune condiţii. Aşa cum nu putem forţa un copil să mănânce fără a marca grav relaţia lui cu mâncarea, a-l obliga să doarmă – şi, mai rău, să doarmă singur – îi poate induce o stare de teamă care îl va face să reziste somnului atât timp cât se va simţi sub presiune.”

„Organizând un mediu excesiv de sigur, îi împiedicăm pe copiii noştri să aibă experienţele necesare vieţii pentru a deveni competenţi în această lume şi pentru a-şi aduce contribuţia la ea.”

A treia parte se concentrează pe părinţi, pe nevoile lor şi pe poziţionarea lor în raport cu copiii. Autoarea consideră că unele atitudini sau dependenţe din viaţa de adult sunt, de fapt, manifestări ale lacunelor din viaţa noastră de copil.

„Fiecare are în el busola proprie care îl atrage spre ceea ce îi trebuie. Toţi măgarii caută ciulini, toţi căţeii caută sânul. Oamenii caută cunoaşterea. Destinul lor este să descopere, să se deschidă mereu mai mult, să îşi dezvăluie cât mai mult spiritul, conştiinţa.” (Henri Gougard)

În această secţiune veţi găsi rezumatul unor studii despre sistemul pedeapasă – recompensă efectuate pe adulţi. Concluzia: „Acesta anulează motivaţia intrinsecă, diminuează performanţa, blochează creativitatea, generează obişnuinţă şi favorizează gândirea pe termen scurt.”

Deşi autoarea provine dintr-o altă ţară şi aparţine unei culturi diferite de cea a lui Alfie Kohn, subliniază aceeaşi idee pe care am găsit-o în cartea acestuia referitor la sistemul de învăţământ şi cum ar trebui acesta să fie în mod ideal: şcoala poate fi generatoare de tensiuni, de neputinţă şi de lipsă de încredere. Motivaţia duce la eficienţă. Ideal ar fi ca fiecare copil să îşi poată alege materiile sau măcar să aibă profesori pasionaţi. Motivaţia exterioară (note, pedepse, recompense, etc.) nu are decât un impact pe termen scurt. Astfel se explică de ce uităm mare parte a informaţiilor dobândite în liceu, de exemplu.

Catherine Dumonteil-Kremer face referire în acest capitol şi la poziţionarea părinţilor vis-a-vis de posibilele dependenţe ale copiilor. Aici atinge 2 probleme foarte actuale în societatea contemporană: zahărul şi ecranele. Nu promovează interdicţia fermă pentru că, consideră ea, dacă vom interzice zahărul, de exemplu, acest lucru îi va face pe copii mai degrabă compulsivi şi vor mânca mai mult decât este rezonabil atunci când vor avea ocazia. Propunerile autoarei sunt ori să lăsăm dulciurile cumpărate şi la dispoziţia copiilor (cu măsură) sau să le preparăm împreună, în casă. Când rezerva se epuizează, trebuie ori aşteptată următoarea tură de cumpărături sau organizarea următorului atelier culinar. Soluţia propusă referitor la consumul de zahăr este doar un exemplu. Pe parcursul cărţii veţi găsi nenumărate sugestii inspirate, din punctul meu de vedere, ale autoarei referitoare la situaţiile cu impact asupra copilului. Aş zice că este şi o carte de exerciţii.

A patra parte a cărţii descrie cinci etape către un parenting respectuos, cât de importantă este construirea unui trib (aici se includ şi relaţiile din exteriorul familiei) şi relaţionarea în general. Odată constituit, tribul amplifică sentimentul de bunăstare şi ne oferă posibilitatea să ne determinăm destinaţia, adică ce fel de părinte vrem să fim pentru copilul nostru şi ce fel de valori dorim să îi transmitem, ce fel de adult ne dorim să devină. Totuşi, timpul care este mereu pe repede înainte şi multitudinea de lucruri zilnice pe care le avem de făcut ne bagă în ceaţă obiectivele vizate. Autoarea propune 2 instrumente care ne pot fi de folos:

  1. Un jurnal de bord în care notăm când vrem evenimentele care ne marchează viaţa de familie, progresele, experienţele, neplăcerile. Pe prima pagină vă scrieţi proiectul şi adăugaţi poze cu copilul/copiii. În zilele pline de oboseală şi dominate de descurajare, jurnalul vă va aminti ce aspiraţii aveţi ca părinţi, iar fotografiile vă vor reconecta la sentimentul pe care l-aţi avut atunci când le-aţi scris. Practic, prima pagină este o sursă de forţă şi energie pentru a relua drumul cel bun. Jurnalul se recomandă a fi adaptat situaţiei familiale (în cuplu, într-o familie recompusă, singur).
  2. Un vision board – un fel de hartă a proiectului vostru, un colaj de imagini, cuvinte şi/sau afirmaţii. Vă redau mărturia unei mame care a pus această metodă în aplicare: „Când încep să mă enervez pe copiii mei, dacă trec prin faţa vision board-ului, mă calmez. Simt imediat că gândurile şi acţiunile mele nu sunt deloc adecvate cu ceea ce doresc. Câteodată merg prea departe, mă apucă furia şi îmi rănesc inutil copiii. Am impresia unei enorme greşeli, mă detest când revăd acest panou care este la mii de ani distanţă de ceea ce eu tocmai am trăit şi mă învinovăţesc … Dar îmi dă puterea necesară pentru a remedia ce am făcut. La urma urmelor, este foarte util pentru a-mi reaminti ce doresc pentru viaţa mea de familie”. Acesta nu ar trebui să fie un refugiu zilnic, ci o sursă de energie în perioadele de criză sau de îndoială.

Un al treilea pas este evaluarea situaţiei regulilor şi a valorilor noastre astfel încât să determinăm ce ne dorim să facă cel mic şi ce vrem să îl împiedicăm să facă. În acest fel vom putea determina regulile care nu se negociază şi cele care sunt negociabile (acestea ar trebui să reprezinte majoritatea).

O etapă următoare este cultivarea bucuriei de a trăi. De fapt, emoţiile noastre, pozitive sau negative, ne influenţează copiii. Buna dispoziţie ne permite o mai bună comunicare, evită tensiunile şi conflictele. Pentru a ieşi din stările de tristeţe, nervozitate, etc. nu uitaţi că avem câteva instrumente care ne stau zilnic la dispoziţie: muzica, dansul, momente tandre cu cei mici, citatele inspiraţionale, recunoştinţa faţă de lucrurile bune din viaţa noastră, un „mulţumesc” spus cu sufletul.

 

În a cincea parte a cărţii sunt redate 15 soluţii pentru a vă înţelege şi pentru a acţiona împreună cu copilul. Acestea pun accent pe stadiul de dezvoltare al copilului, pe comunicare (să discutaţi despre ceea ce urmează să faceţi în ziua respectivă, de exemplu), pe modul în care se desfăşoară tranziţia de la o activitate la alta, pe înţelegerea lucrurilor din punctul de vedere al copilului, pe conectare (prin ascultare), pe ideea să-i oferim copilului posibilitatea să îşi asume consecinţele actelor lui, pe puterea exemplului oferit de către părinţi (pentru că cel mic imită), pe posibilitatea de a alege, etc. Aici am găsit ideea constituirii unui consiliu de familie care poate fi convocat de oricare membru al familiei şi pe orice subiect pentru soluţionarea problemelor din sânul familiei.

 

Ultima parte a cărţii este centrată pe citatul lui Gandhi – ” trebuie să devenim schimbarea pe care dorim să o vedem în lume” – şi pe vorbele autorului american Joseph Chilton Pearce – ” trebuie să devenim persoana care ne-am dori să fie copiii noştri”. Autoarea ne îndeamnă să fim noi cei care spargem gheaţa şi realizăm schimbarea pentru că cei mici se hrănesc cu ceea ce văd şi aud.

Catherine Dumonteil-Kremer propune câteva soluţii (cu care sunt mai mult sau mai puţin de acord) pentru îmblânzirea furiei şi exteriorizarea ei fără a avea efecte negative asupra copilului. Dacă răul s-a produs, aceasta propune câteva idei menite să repare greşeala, să ne ghideze spre satisfacerea nevoilor copilului şi spre a deveni părinţi mai respectuoşi, mai fericiţi cu munca pe care o depunem.

În încheiere, mi-a plăcut viziunea autoarei despre munca de părinte, cum ne face aceasta să fim mai performanţi şi cum contribuim noi la modelarea lumii. M-am regăsit :)!

 

” A fi părinte poate deveni o pasiune. A creşte un copil este un privilegiu veritabil, o provocare captivantă care mobilizează ce este mai bun în noi înşine şi ne face să ne recuperăm vitalitatea şi bucuria de a trăi. Întrebările care apar mereu ne împing mai departe, aflând mai multe despre noi.”

” Sarcina de a fi părinte ne face mai performanţi pe toate planurile. A-ţi petrece zilele alături de copii înseamnă să fii solictat în permanenţă, să trebuiască să rezolvi rapid nenumărate probleme şi, deseori, chiar mai multe în acelaşi timp. Devenim polivalenţi!”

” Rămâneţi pe poziţii! Ceea ce faceţi este de o importanţă crucială. În primul rând, pentru copiii voştri pentru că, zi de zi, le pregătiţi o viaţă bună. Apoi pentru voi deoarece creşteţi odată cu ei. Şi relaţiile voastre mai strânse sau mai de la distanţă beneficiază: ceea ce lăsaţi să se vadă din modul în care vă creşteţi copiii ilustrează un alt mod de viaţă şi acesta spune mai multe decât numeroase argumente pe acest subiect.”

” Păstrând capacităţile unice ale copiilor noştri, modelăm lumea de mâine. Contribuim la o societate mai umană, dar şi mai eficientă în multe domenii.”

 

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *