Decembrie. 3 luni de când ne-am întors acasă.

Publicat in 18 decembrie 2017
Photo by Nathan Anderson on Unsplash

 

Vreau să scriu articolul ăsta de vreo 2 luni. Dar ce era să vă povestesc după o lună petrecută acasă? Ar fi fost aşternute doar sentimente ca cele din concediu. După 3 luni petrecute în România, acasă la Cluj, în locul ăsta după care am tânjit atâţia ani, am împărţit lucrurile trăite/văzute în bune şi mai puţin bune. Dar, aşa cum vă povesteam acum mai bine de un an, ştiam aproximativ la ce ne întoarcem, ştiam bunele şi eram conştienţi şi de rele. Cât şi cum ne afectează ele? Cum ni s-a schimbat viaţa? Care este diferenţa dintre realitate şi aşteptări? Să vă povestesc.

 

Ce-i de rău:

 

1. Oameni buni, gândiți-vă la siguranța copiilor voștri înainte de a-i lua în brațe în mașină. Știu că orașul e aglomerat, se merge încet, dar asta nu vă garantează siguranța copilului vostru. Aveți nevoie de fix o secundă ca să vi le regretați pe toate celelalte pe care urmează să vi le trăiți. Vă dau doar 3 exemple: 5-6 copii mici într-un Matiz şi nici măcar unul nu avea scaun; o mamă care îşi alăpta puiul pe bancheta de spate, maşina fiind în mers; o mamă care îşi ţinea copila de aproximativ 3 ani în braţe pe scaunul din dreapta al maşinii. Şi de această dată maşina era în mers.

2. Oamenii se plâng, dar nu ar acţiona pentru a schimba lucrurile în bine în comunitatea lor restrânsă. Măcar emoțional, dacă financiar chiar nu se poate. Să fim schimbarea pe care vrem să o vedem la ceilalţi!

3. Locurile pentru handicapați sunt pentru oamenii cu dizabilități. Tu, cel care parchezi pe primele rânduri de la mall, pe alea cu semnul albastrul, să nu te superi dacă într-o bună zi cineva te va striga „handicapat”, că eşti.

4. „Iubirea” nemăsurată din trafic. Suntem grăbiţi cu toţii, dar atunci când mergem bară la bară la ore de vârf, când greşesc bandă, vreau să mă încadrez pe cea bună şi semnalizez de mai bine de 2 minute, chiar nu-i nevoie să îmi umpli frigiderul când mă încumet să fac prima manervă efectivă de a schimba banda. Nici un bai! Eu ţi-am zâmbit. Poate ai avut o zi proastă.

5. Înşelătoria la nivel profi. Întâmplarea a făcut să ajung la un interviu. De fapt, la 3. Am trecut de primul, telefonic, în franceză. Am trecut şi de al doilea, faţă în faţă, la ei la sediu. Am trecut de al treilea, în engleză, cu cel care ar fi trebuit să-mi fie şef. Şi ce să vezi şi să nu crezi?! După insistenţele mele de a primi o ofertă şi ale lor de a-mi spune pretenţiile salariale, doamna de la HR se minunează că le depăşesc bugetul şi, de fapt, poziţia propusă era entry-level, pentru un junior. Booonnnn! Şi de ce a trebuit eu şi restul să ne pierdem vremea când era un aspect simplu de clarificat de la bun început?! Aşa-i când încerci marea cu degetul.

6. Am visat la pauze, ieşiri şi momente de respiro. De fapt, am fost într-o continuă agitaţie şi nu cred că ne vom opri prea curând. Nici nu ştiu dacă-i un lucru rău până la urmă. Dar încă mă apasă regretul că nu am reuşit să ne vedem decât o dată cu familia din afara Clujului şi cu unii prieteni chiar deloc. În acelaşi timp, îmi spun că avem toată viaţa în faţă. Am venit şi cu alte planuri, dar nu mi s-au realizat încă. Poate că am vrut să le fac pe toate prea repede, poate că au fost prea multe. Încă mă lupt cu răbdarea. 🙂

7. Preţurile hainelor şi încălţărilor. Horror! Să-mi fie cu iertare, dar nu mă lasă sufletul să dau sute de lei pe turcisme şi chinezărisme. Nu ştiu dacă sună a om snob ori ba, dar vă asigur că n-are legătură cu brandul, ci cu bunul simţ.

8. Nu-mi mai spuneţi că trebuie să mă obişnuiesc cu cele mai puţin bune, că toate lucrurile negative din jur mă vor schimba. Nu vreau să mă schimb! Vreau să rămân aşa cum sunt. Poate îi motivez şi pe alţii să ofere mai multe zâmbete, mulţumescuri şi alte politeţuri.

9. Vin la 10:00, dar e ok dacă ajung la 17:00. Mama lui de cuvânt dat! M-am lovit de asta şi în Luxembug, şi în România. Când te bazezi pe om şi el zice una, dar face alta.

10. Nu ştiu dacă are sens să mai menţionez aspectele politice, legile care se schimbă peste noapte şi aleşii care s-au făcut stăpâni pe o ţară. Sunt multe de spus, dar eu încă mai sper. De aceea sunt aici.

 

Ce-i de bine: 

 

1. Îmi era dor să îmi aduc aminte cum e să-ţi gătească cineva şi să te aştepte cu masa pusă. Trăiască mama soacră!

2. În magazine şi la ghişeele băncilor oamenii chiar sunt amabili. Îţi explică cu răbdare! Ştiu că am avut noroc! Ştiu că am dat eu peste cine trebuie. A fost un şoc chiar şi pentru mine.

3. Am avut prima experienţă la un serviciu de primire urgenţe din România (la Cluj). Şoc şi groază! Am dat peste medici empatici şi care au avut răbdare cu copilul meu. Nu vă mai vorbesc şi despre pediatra întâlnită în primele zile. Poate îmi veţi spune că cei din privat nu intră la socoteală, că o fac pentru bani. Ei bine, femeia asta este foarte pe aceeaşi lungime de undă cu mine sau, cel puţin, aşa am simţit-o la prima consultaţie care s-a prelungit cu o discuţie de 30-40 de minute. În plus, mi-a dat numărul ei de telefon să o sun în caz de ceva, de orice, oricând. Mi-a zis că mă sună ea dacă nu răspunde. Şi fix aşa a fost. Treaba asta cu sunatul mie chiar mi se pare un lux. Nu mi-am permis să o sun direct, ci întâi i-am verificat programul la recepţia clinicii la care lucrează.

4. Am fost cu bărbatul la cafea, la masă şi la cumpărături fără o umbră mică după noi, fără ca unul să alerge ca bezmeticul şi celălalt să care nşpe mii de haine, bebeluşi şi pluşuri. A fost ciudat! Dar bine. V-aş minţi dacă aş zice că a fost rău.

5. V-am spus povestea somnului şi cât m-a chinuit copilul meu la fiecare somn. Şoc şi mai mare! De când am venit în România, Antonia adoarme şi cu tatăl ei, chiar şi cu bunica. Pentru mine cam aşa s-ar traduce răsfăţul! Mai adaug şi coaforul, manichiura şi cosmetica. Le-am avut şi pe astea. Şi am fost singură. Şi am respirat.

6. Avem mai mult timp pentru noi. Încă nu muncim aşa că profităm de timpul nostru împreună. Încercăm ca în fiecare duminică (cel puţin) să facem activităţi în familie, dar cu focus pe Antonia.

7. Este decembrie. Un decembrie întreg acasă. Un decembrie a cărui vrajă nu se spulberă când bate gongul lui 1 ianuarie. Acela pornea mereu cronometrul. Şi nu în favoarea noastră. Sărbătorile din acest an sunt pentru noi şi pentru cei dragi.

8. Copila mea are o relaţie specială cu bunicii. Se înţeleg de minune! N-aş fi crezut că se vor împrieteni atât de repede. Ca idee, au trecut 3 zile de când nu am fost la bunici şi dimineaţa s-a trezit spunându-mi „La buni. Megem la buni?”.

9. Casa noastră (apartamentul) cu acte în regulă. Nu locuim încă în ea, dar va fi gata la începutul anului viitor. Interiorul nu a prins contur încă, dar o simt a mea din momentul în care îi trec pragul.

10. Am cunoscut oameni frumoşi, cu care am rezonat din prima, oameni care fac lucruri minunate pentru comunitate. Da, ei există şi fac România mai frumoasă.

 

Nu toate zilele au fost roz, zen şi flower power, dar nicăieri nu sunt, nu? Nu există viaţă perfectă, doar viaţă mai bună, mai împlinită, trăită mai cu sens. Nu există alegeri perfecte, doar opţiuni pe care le simţim mai bune, mai potrivite pentru noi.

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram

 

Surse foto: Unsplash

Comentarii

  1. Cristina a zis

    Flavia, cred ca te.ai chinuit sa scoti zece lucruri bune in Romania. De exemplu: apartamentul tau- te simteai bine oriunde era pentru ca.i munca si investitia timpului tau/vostru, legatura cu bunicii- era aceeasi si cand erati in strainatate numai ca era de scurta durata si cred ca pot continua. Sper sa nu ma insel! Si noi suntem in tara de un an si jumatate si suntem tare dezamagiti. Pentru noi lista ta ”de rau”ar fi nesfarsita! Si bucura.te ca nu ai ajuns sa fii internata cu fetita intr.un spital! Nu vrei sa te schimbi, ce bine! nici eu! Dar iti trebuie multa rabdare si multa sinceritate din partea oamenilor (poate chiar ani, daca nu zeci de ani).

    • admin a zis

      Cristina, să ştii că nu m-am chinuit să scot cele 10 lucruri bune, ba chiar aş mai fi avut de pus pe listă. Ca să răspund exemplelor tale, nu, nu m-aş fi simţit bine oriunde, pentru că, din punct de vedere financiar, nu mi-aş fi permis oriunde să avem casa noastră şi cu atât mai puţin să ne bucurăm de ea împreună. Legătura cu bunicii nu era nici ea aceeaşi, pentru că nu e totuna să îi vezi de 4-5 ori pe săptămână sau de 2-3 ori pe an. Timpul petrecut cu cei dragi ne permite să construim/consolidăm relaţii.
      Apoi, nu ştiu voi din ce punct de vedere sunteţi dezamăgiţi, însă sunt nişte experienţe personale şi subiective. Nu avem cu toţii aceleaşi motivaţii, aşteptări, vise şi resurse să ni le realizăm.

      • Cristina a zis

        Chiar ma bucur, Flavia, ca reintoarcerea in tara va ofera liniste sufleteasca si multe alte avantaje. Pentru mine e o frustrare cand ofer bunatate si respect iar la randul meu is tratata cu indiferenta( in cele mai multe cazuri). O sa ti dau doar doua exemple: 1. Intr.o zi ieseam dintr.un supermarket cu sotul si copii. Sotul vede o dudue cu un bmv care parcheaza la handicapati. Sotul: doamna, nu va suparati, nu ati parcat regulamentar.
        Duduea: imi iau o cafea si ies si tu esti handicapat cu copii tai.
        Intre timp sotul pune cumparaturile in masina si ea isi muta masina, adica doar rotile din fata. Arata si mai grav: un bmv in fata supermarketului parcat cu botul pe trecerea de pietoni si spatele pe locul de handicapati cu soferita care isi bea cafeaua si tragea dintr.o tigara. Deja prinsese tupeu tipa: ce ba…nu ai avut bani de chirie in Cluj si stai in Floresti?
        2. Eram internata cu fetita in spital. Era vineri si asteptam cu sufletul la gura rezultatul analizelor. La ora zece intreb pe doamna doctor de rezultat. Inca nu.s ajunse, raspunse ea, reveniti pe la ora 11. La 11:30 merg din nou, adica alergam la propriu pentru ca fetita era singura in salon, nu pentru ca imi era greu sa o iau ci pentru siguranta ei. Doamna doctor la fel de comoda: is venite doar o parte. Dar daca nu ajung pana la unu ca.i vineri azi si stam pana la unu, atunci vi le zicem luni si vedem daca ramane cu acelasi tratament sau nu.
        Mi s.au taiat picioarele. Aveam deja ochii in lacrimi si cand am ajuns in salon da.i un plans zdravan. Inteleg ca prin mana lor trec sute de copii cu diferite afectiuni, dar cand te gandesti ca copilul de doar patru luni luase deja antibiotic si asteptai rezultatul pentru a vedea daca mai continua sa nu si doctorul zice ca pleaca la unu ca.i vineri, atunci nu stiu care mai e prioritatea. Cu cat mai mult antibiotic pentru un copil atat de mic cu atat mai rau.
        Si se facuse ora doua si eu tot mai speram ca, macar medicul rezident sa vina sa.mi comunice rezultatul. Nici o sansa. Era doar liniste, linistea pentru sfarsitul de saptamana.
        Cum poti sa ramai buna cu astfel de oameni. Oameni care cu usurinta pot zice, da! si totusi nu o fac din orgoliu, sau rautate, sau indiferenta!

        • admin a zis

          Cristina, să știi că astfel de lucruri nu se întâmplă doar în România. Cea mai proastă experiență pe care am avut-o într-un spital a fost în Luxembourg, când am născut-o pe Antonia. Nu mă refer la nașterea în sine, ci la atitudinea de după a personalului medical.
          Noi am știut plusurile și minusurile atunci când am ales să ne întoarcem. Ni le asumăm în continuarea și suntem conștienți că anumite comportamente negative nu sunt doar în România.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *